unde-i salută cu efuziune. Noaptea era răcoroasă, bătea un vînt tăios, în rafale, care intra pe sub îmbrăcăminte cu dușmănie. Nela tremura atît de tare, încît îi clănțăneau dinții în gură. Mitică îi puse haina lui pe umeri, rămînînd în cămașă.

— Ai să răcești, îi spuse ea, fără să refuze haina.

— Spune ce-ai aflat? o întrebă el. Ai aflat ceva?

— Da, spuse Nela, fără să-și poată opri tremuratul și clănțănitul dinților, am aflat niște chestii îngrozitoare. Îți spun acasă, după ce beau ceva cald.

Acasă, Nela pregăti pentru ea o cafea mare, iar pentru Mitică un ceai de tei; el nu bea niciodată, seara, altceva, și nici nu mînca.

— În primul rînd, spuse ea, după ce bău o jumătate din cană, revenindu-și, cred că tipa e schizofrenică.

— Asta în mod sigur, confirmă Mitică. Am vrut să-ți atrag atenția din ziua cînd am văzut-o prima oară. Mi-am dat seama după privire. A recunoscut că l-a împins pe Nedelcu sub tren?

— Aproape. Adică, atunci cînd i-am pus întrebarea, a întors capul și a început să plîngă. N-am mai insistat. Dar nu asta e important, altceva e important. Important e puțin spus, e de-a dreptul îngrozitor, abominabil. Individa m-a rugat s-o ajutăm să nască acum.

— Cum adică?

— Sarcina ei e în luna a șaptea. Vrea să i se facă cezariană imediat, să i se scoată copilul afară și să fie alăptat de altcineva, nu-l mai suportă în ea, înțelegi? O jumătate de oră mi-a explicat asta, m-a implorat, s-a tîrît la picioarele mele.

— Dar de ce? întrebă Mitică, uluit.

— Ți-am spus că nu mai suportă copilul în ea. Avea momente cînd încerca să-și sfîșie singură burta cu ghearele.

— Are remușcări?

— Probabil, nu mi-a spus nimic, totul e foarte confuz. Din cîte am intuit, nu e vorba de remușcare, cred că vrea să se sinucidă, probabil că șefii ei i-au dat acest ordin expres: în caz că va fi prinsă, să se sinucidă. Mitică! strigă Nela deodată, și el sări din pat, speriat.

— Ce e?

— Știi ce e mai groaznic?

— Ce?

— Tipa nu e surdomută! Vorbește. Pînă acum și-a mimat invaliditatea. Vorbește și aude. E perfect normală din acest punct de vedere.

Mitică se așeză pe pat, pleoștit. Se gîndi cîteva clipe.

— Înseamnă că…

— Stai, îl întrerupse Nela. Îți spun eu ce cred că e la mijloc. Pensionarul și amantul ei a pus-o să se prefacă surdomută pentru ca cei care se adunau în casă la el și puneau treburile organizației la cale să nu se ferească de ea. Înțelegi? Ăsta cred că a fost motivul.

— Da, mai mult ca sigur, confirmă Mitică. Și acum ce faci? Spui în declarație tot ce-ai aflat?

— Nu știu, spuse Nela. Trebuie să mă sfătuiesc cu tine. Mi-e milă de ea. Mă gîndeam acolo că ar fi mai bine să fie lăsată să se sinucidă. Bineînțeles, după ce va fi salvat copilul.

— Nu știu ce sfat să-ți dau. Nu mă amestec, toată povestea asta mi se pare confuză și bizară. Aș prefera să nu te amesteci nici tu. Mă rog, doar în cazul în care te pasionează. Acum trebuie să mă duc la spital, te las. Am o operație grea.

Mitică se ridică.

— Acum, noaptea?! Ce dracu’, se enervă Nela, mă lași singură într-o situație ca asta?

— Eu operez mai mult noaptea. Mă concentrez mai bine.

Și plecă. Nela își făcu încă o cafea și rămase trează pînă dimineața. Cînd se întoarse, la șase și jumătate, Mitică o găsi plîngînd. Era foarte palidă și avea cearcăne vineții în jurul ochilor, slăbise și se urîțise.

— Ce-i cu tine? o întrebă el, îngrijorat, și, pentru prima oară de cînd erau împreună, o mîngîie pe păr, cu duioșie. Ea își lipi un obraz de mîna lui.

— Nu știu. M-am gîndit la tata și la Nedelcu. Am stat toată noaptea și i-am privegheat, m-am rugat pentru ei – nu știu cui m-am rugat – m-am rugat să le fi fost ușoară ultima clipă de viață, clipa morții, cea mai grea, cea mai lungă și mai neiertătoare. Vai de ei și de păcatele lor știute și neștiute!

Mitică ascultă în tăcere, apoi își scoase hainele, rămînînd gol, și se îndreptă spre baie ca să facă un duș.

— Mitică! strigă Nela, deodată, cu glasul schimbat, privindu-l lung și pătrunzător. Vreau să-ți spun ceva.

— Spune, îi zise el, speriat.

— Vreau să fac un copil cu tine!

Mitică zîmbi ușurat.

— Din flori sau…?

— Nu glumesc. Ce părere ai de ideea mea?

— În principiu, e normală. Dar mă întreb ce copil ar putea ieși din noi doi, niște bezmetici și niște descreierați.

— S-ar putea, spuse Nela, continuînd să-l privească cu insistență, să iasă ori un tîmpit, ori un geniu.

— Asta e clar, aprobă Mitică. Dacă iese normal, îl strîng de gît. Cum o să se descurce în viață dacă e normal? În orice caz, în timpul dușului mă mai gîndesc. S-ar putea să mă tenteze ideea.

Intră în baie, dar reveni în aceeași clipă.

— Și fii atentă, spuse el, sobru, dacă facem unul, nu ne oprim, îl facem și pe-al doilea. De ce? Așa mi-a spus mie, cîndva, un birocrat fanatic: tot ce faci în viață, fă cu copie, că nu se știe.

Apoi reintră în baie, unde începu să fluiere.

Nela se clătină de uimire: îl iubea.

S F Î R Ș I T

București, mai – august 1984