De la Madeleine, care se întorsese acasă după o coadă la pâine de mai bine de patru ore, aflase că francezii înfometaţi începuseră să mănânce porumbeii din Operaţiunea Columba. Paraşutaţi deasupra ţinuturilor răvăşite de război, unii porumbei erau văzuţi ca nişte pachete de hrană dacă persoana care îi găsea nu mâncase de multă vreme. În loc să trimită în Marea Britanie un mesaj, considerat inutil, legat de piciorul unei păsări care putea să le sature copiii flămânzi, oamenii o duceau acasă pe furiş să o mănânce cu toată familia. Ollie spera ca întâmplările povestite de Madeleine să fie doar nişte cazuri disperate. Dacă se gândea însă la puţinul pe care Madeleine avea dreptul să-l cumpere de la piaţă, se temea că situaţia urma să fie tot mai rea. Mult mai rea.

Situaţia se înrăutăţise şi pentru că Wehrmacht-ul se folosea acum de şoimi. La ultima misiune de recunoaştere la aerodrom, Ollie văzuse într-o latură un soldat cu o pasăre răpitoare pe braţ. Venise pregătit să numere avioanele, care păreau să se înmulţească de fiecare dată, ca nişte şobolani într-un cargobot plin cu porumb. Se uita la şirurile de Messerschmitt-uri, ascuns după tufişuri, când privirea i-a fost atrasă de bărbat.

Soldatul luase binoclul de la ochi, ridicase braţul, scoţând în acelaşi timp coiful de piele de pe capul şoimului. Pasărea s-a trezit, şi-a întins aripile şi s-a ridicat spre cer. Ollie a văzut şi prada. O pasăre care zbura deasupra unui pâlc de pini, la mai puţin de o sută de metri de el. Din puţinul timp petrecut cu Susan, ştia că era un porumbel. Şoimul s-a apropiat. Fără să vadă pasărea de pradă, porumbelul a zburat mai departe spre Canalul Mânecii. În câteva secunde, şoimul şi-a desfăcut ghearele şi l-a prins din zbor. Şoimul a planat spre pământ cu porumbelul. În timp ce şoimul îşi sfâşia prada cu ciocul, Ollie spera din toată inima ca Ducesa să nu zboare în apropierea aerodromului. Chiar dacă era o pasăre sprintenă, nu se putea măsura cu un şoim.

Ollie a pus creionul pe hârtie. În şopron era un aer greu de la mirosul de bălegar. În sufletul lui se dădea o luptă între cinste şi credinţă – să dea amănunte despre soarta porumbeilor, sau să creadă mai departe că misiunea, în ciuda pierderilor suferite, avea în cele din urmă să reuşească. În cele din urmă, s-a hotărât să lase deoparte ştirea despre soarta porumbeilor.

Când a terminat de scris biletul, l-a strecurat în buzunar, apoi şi-a masat piciorul, care încă îl durea. În ultimele câteva zile, lucrurile se îmbunătăţiseră cât de cât. Glezna se dezumflase puţin. Şi chiar dacă mai avea probleme să-şi ridice cotul, putea acum să scoată legătura de tifon şi să meargă cu braţul pe lângă trup. Se simţea mai în formă, poate chiar îndeajuns cât să încerce să fugă din Franţa. Nu acelaşi lucru se putea spune însă despre locotenent.

Avea încă ochii bandajaţi. Mai erau două zile până când venea doctorul să-l examineze. Săptămâna ce trecuse se ţinuseră departe unul de celălalt, pe cât puteau doi bărbaţi care dormeau înghesuiţi în aceeaşi ascunzătoare. Cel puţin pentru Ollie, era clar că antipatia lui Boar n-avea să dispară – un american care schimba scrisorele cu o englezoaică. Mesajele zilnice de la Susan îi stârneau de fiecare dată invidia.

Când se pregătea să iasă din şopron, a auzit apropiindu-se o maşină. Zgomotul pistoanelor creştea. A încremenit. S-a ghemuit la pământ. Motorul s-a oprit. S-a uitat prin crăpătura dintre scânduri. Din automobil a ieşit un ofiţer nazist, aranjându-şi chipiul peste urechea din care lipsea o bucată. În contrast cu uniforma neagră, faţa lui albă ca de ceară părea să strălucească.

Dietrich! Ollie a îngheţat. Mintea a început să-i lucreze nebuneşte. O să aibă timp Madeleine să-l ascundă pe Boar?

Pietrişul scârţâia sub cizmele lustruite în timp ce nazistul se îndrepta spre casă. A ciocănit la uşă.

Pe Ollie l-au trecut fiori pe şira spinării.

Dietrich şi-a scos mănuşile de piele şi a bătut mai tare în uşă.

S-a uitat după un loc în care să se ascundă. O mână de fân. O grămăjoară de cartofi putreziţi.

Uşa s-a deschis.

— Herr Dietrich, l-a întâmpinat Madeleine.

Nazistul a dat-o la o parte. A intrat înăuntru şi a închis uşa.

Mintea lui Ollie a luat-o razna. Să stea? Să se ascundă? Să fugă? S-a străduit să-şi limpezească gândurile. În ciuda instinctului de a fugi, a rămas locului. A aşteptat. Minutele treceau. I s-a făcut frig. Începuse să regrete că nu s-a ascuns în pădure, când a auzit o pocnitură, ca un scaun care cade pe duşumea. Guiţături. Strigăte. I s-a făcut părul măciucă.

Ollie s-a uitat din nou prin crăpătură. Se aştepta să audă ţipete. În schimb, a văzut cum zboară uşa în lături şi Dietrich îl trage pe Louis afară, ţinându-l de piciorul din spate. Adrenalina i s-a revărsat în vene.

Louis guiţa şi se zbătea, încercând înnebunit să-şi înfigă copitele din faţă în pământ. Dar mărunţelul porc de trufe, nu mai mare decât un buldog pitic, nu putea să-i ţină piept nazistului.

— Arrêtez!43 a ţipat Madeleine, ieşind în fugă din casă.

43. Opriţi-vă! (în fr., în orig.).

Dietrich a târât purcelul în curte şi a desfăcut tocul pistolului. Louis, disperat să scape, s-a răsucit şi a întors capul spre Madeleine.

Ollie şi-a strâns pumnii.

Cu o singură mişcare, Dietrich a scos pistolul şi a ochit purcelul care se zbătea. Madeleine s-a repezit la Dietrich şi a început să-l lovească cu pumnii în piept. Dietrich a mârâit ceva. Şi-a încordat braţul şi a lovit-o pe Madeleine cu pistolul, dându-i capul