Cu un aer mulţumit, locotenentul s-a prăbuşit într-un scaun.

Ollie a strecurat bucăţica de hârtie în tub. A aruncat o privire spre locotenentul ameţit şi bandajat şi s-a întrebat ce fusese în mintea lui de când Boar îl bătuse măr în Seră.

— Ce-ai cu americanii, de ce îi urăşti?

Boar a lăsat paharul jos.

— Sunteţi o ţară de laşi nenorociţi.

— Nu ştii nimic despre noi, a spus Ollie în timp ce strângea căpăcelul tubului.

— Ştiu mai multe decât crezi, iancheule, a spus Boar, uitându-se în direcţia lui. Voi, americanii, veniţi la sfârşitul petrecerii, le-o trageţi femeilor noastre şi o ştergeţi înapoi acasă.

Madeleine şi-a încrucişat braţele la piept.

Ollie a pus tubul pe masă.

— Despre ce naiba vorbeşti?

Boar s-a ridicat anevoie în picioare.

— Taică-meu a fost american.

Ollie a rămas cu gura căscată.

— Turnătorul de bastarzi era staţionat cu regimentul lângă Epping, a spus Boar ţinându-se de marginea mesei ca să nu cadă. Ca toţi ceilalţi ticăloşi de americani, a ajuns acolo la trei ani după ce a început Marele Război. Laşul, n-a pus niciodată piciorul pe câmpul de luptă, aşa că a avut timp s-o îmbrobodească pe maică-mea. A lăsat-o gravidă şi, când regimentul lui a fost trimis acasă, i-a promis că se întoarce după ea. Dar de-atunci n-a mai auzit de el. Nu tu telegramă, nu tu scrisoare!

S-a oprit, încercând să se ţină pe picioare, apoi a continuat:

— Bătrâna m-a numit după taică-meu, şi de fiecare dată când se uita la mine îşi amintea de ticălosul ăla!

— Ce-a făcut tatăl tău e groaznic, a spus Ollie. Dar nu suntem toţi la fel.

Boar şi-a făcut vânt ca să-i dea un pumn, dar şi-a pierdut echilibrul. A căzut peste masă şi a răsturnat o farfurie care s-a spart pe duşumea.

Madeleine l-a luat de braţ şi l-a ajutat să se aşeze pe canapea. Locotenentul şi-a dat capul pe spate şi a bolborosit ceva de neînţeles. În câteva clipe, a început să sforăie.

— Isuse! a exclamat Ollie. Nu e de mirare că mă urăşte.

— Ce facem cu el? a întrebat Madeleine.

— Să-l lăsăm să doarmă. Îl duc în ascunzătoare mai târziu.

Femeia a arătat spre porumbiţă.

— Dar cu ea?

— O să-i dau drumul mâine dimineaţă.

Ollie a luat-o pe Ducesa şi i-a prins tubul de picior.

— Dar vrea să plece, a spus Madeleine.

Ducesa bătea cu ciocul în uşă.

— Nu cred că porumbeii zboară noaptea.

— De unde ştii?

— Aşa cred, a spus el şi a îngenuncheat, mângâind-o pe spate pe Ducesa. Trebuie să te odihneşti.

Porumbiţa a clipit, apoi a început să ciocănească din nou în uşă.

— Bine, am înţeles.

Ollie s-a uitat cu grijă afară pe geam, apoi a deschis uşa.

Ducesa a păşit peste prag, a dat din aripi şi a dispărut în noapte.

Capitolul 39 AIRAINES, FRANŢA

Aşezat în şopron, cu mesajul descifrat pe genunchi, Ollie şi-a suflat peste degetele amorţite de frig şi a citit cuvintele încă o dată. Şi încă o dată.

Coresponda cu Susan de cinci zile. În fiecare după-amiază, Ducesa plonja în mare viteză şi ateriza graţios pe pragul lui Madeleine. Pentru că zborurile porumbiţei aveau acum precizie de ceasornic, ca timpii de sosire ai trenurilor, Ollie pândea deja la fereastră, pregătit să o ducă imediat înăuntru.

După ce îi lua tubul, o mângâia pe aripi şi îi dădea apă proaspătă, în timp ce pulsul lui o lua razna de nerăbdare. Apoi deschidea tubul şi scotea mesajul. Pe o bucăţică de hârtie galbenă răsucită erau cuvintele lui Susan, ascunse sub o mulţime de cifre din cod.

Mesajele lui Susan, pe care locotenent-aviatorul Boar le voia citite cu glas tare, confirmau că informaţiile despre aerodrom fuseseră transmise RAF. Dar de acolo nu venea nimic direct, ceea ce îl enerva pe Boar. Pe Ollie însă nu îl mira tăcerea RAF. La urma urmei, Ducesa îi aparţinea lui Susan, iar britanicii tocmai fugiseră din Franţa şi acum erau ocupaţi cu bombardamentele asupra Londrei, fără a pune la socoteală că se pregăteau pentru a fi invadaţi şi ei de către germani. În afară de asta, militarii nu puteau face nimic pentru ei. Se găseau în spatele liniilor inamice, aşa că trebuiau să se descurce singuri.

De cele mai multe ori, Susan îi trimitea frânturi de informaţii şi cuvinte de speranţă care îi erau adresate, şi pe care Ollie le sărea când îi citea lui Boar mesajele. Nu de teamă, cu toate că locotenentul îl intimida chiar şi legat la ochi, ci pentru că unele lucruri scrise acolo nu îl priveau pe Boar.

Ollie s-a rezemat de un stâlp din şopron şi a citit mesajele decodificate, oprindu-se mai ales asupra cuvintelor de încheiere ale lui Susan. Undeva, în mintea lui, auzea glasul ei blând şoptindu-i:

Îmi lipseşti. Aş vrea să fii acum lângă mine.

Ollie a mângâiat bucata de hârtie, apoi a scos un alt mesaj.

Sper că războiul se va termina curând şi vom rămâne împreună.

Şi eu aş vrea să fiu lângă tine. Să te ţin în braţe şi să nu-ţi mai dau drumul. Nu putea totuşi să-i spună aşa ceva. Nici măcar un singur cuvânt. La urma urmei, şansele sale de a scăpa din Franţa erau, în cel mai bun caz, foarte slabe. Nici prin minte nu-i trecea să-i aducă şi mai multă suferinţă. Susan pierduse deja prea mult. Iar acum, afla că Bertie o ducea rău cu sănătatea. Avea atâtea să-i spună, dar nu putea decât să-şi aştearnă în scris emoţiile şi să le păstreze în cărticica de coduri.

A mai citit o dată biletele de la Susan, apoi a luat o bucată de hârtie şi a început să scrie. Spera ca Ducesa să fi ajuns cu bine în Epping. Urma să-i mai trimită încă un mesaj, cu informaţii despre cele douăsprezece