Ollie s-a uitat pe hartă. A privit cu atenţie zona dintre Franţa şi Spania. Pirineii. Chiar şi desenate pe hârtie, crestele zimţate ale lanţului muntos păreau de temut, mult mai abrupte decât Muntele Katahdin din Maine, aflat la capătul Apalaşilor, evident de mai mică altitudine. Se întreba dacă avea destulă forţă să străbată pe jos cei opt sute de kilometri fără să fie prins de inamic; ba mai mult, să urce muntele cu un picior şubred.

— Plecaţi într-o săptămână, a spus Madeleine. După ce locotenentul îşi scoate bandajele, iar glezna ta se vindecă.

Ollie şi-a întins piciorul. Durerea l-a săgetat imediat. Cred că o să am nevoie de mult mai mult de-atât.

Cât timp Ollie şi-a masat glezna, Boar i-a pus lui Madeleine tot felul de întrebări, încercând să afle mai multe amănunte despre călăuza lor şi despre drum. Madeleine s-a ţinut însă tare, refuzând să dezvăluie secretul, ca un preot care a ascultat o spovedanie.

— Nu vreau să-l pun într-un pericol şi mai mare, a spus ea, luând înapoi ţigara de la Boar. Dacă dau peste voi naziştii, o să vă tortureze. Oricât de tari vă credeţi, tot o să vorbiţi. După care vă împuşcă. Nu e nevoie să mai moară încă unul.

Ollie a simţit că i se face gura iască. Ştia că femeia putea fi executată dacă unul din ei doi era prins şi îi pomenea numele. Şi-a trecut degetele prin păr. Şi-a promis că, dacă îl prind naziştii, o să ducă numele lui Madeleine cu el în mormânt.

— Prea bine.

Boar a întins mâna peste masă în căutarea carafei. Şi-a umplut paharul, măsurând rachiul cu degetul.

Ollie a mâncat şi restul de napi, cu toate că-i pierise pofta de mâncare, apoi i-a spus lui Madeleine:

— Îl duc pe Louis la şopron să-i dau de mâncare.

Ea a încuviinţat din cap.

S-a ridicat de la masă şi s-a dus la fereastră. S-a uitat pe după perdea să se asigure că drumul era liber. Doar frunze uscate. Se lăsase amurgul şi cerul era pictat în nuanţe de portocaliu şi albastru. A deschis uşa şi a încremenit. Pe prag, uitându-se la el, stătea Ducesa.

— Nu se poate! a exclamat Ollie.

Porumbiţa a clipit.

— Ce este? a întrebat Boar de la masă.

— Ducesa!

Ollie a ridicat-o de jos şi a văzut că de picior avea legat tubul roşu. De data asta n-ai mai pierdut mesajul.

Porumbiţa a uguit.

— Treci acasă! a spus Ollie, de parcă alunga un câine vagabond.

Ducesa a înclinat capul. Ollie a păşit afară şi a azvârlit porumbiţa în aer. Pasărea a zburat până la şopron, apoi s-a întors şi a aterizat la picioarele lui.

Boar s-a ridicat în picioare. A început să meargă orbeşte, cu mâinile întinse, până a ajuns în dreptul uşii.

Ollie a luat-o pe Ducesa de jos şi a aruncat-o din nou în sus.

— Acasă!

Cu aripile întinse, Ducesa a coborât pe pământ. A venit spre Ollie păşind legănat.

— Porumbelul tău nu este bun de nimic, a spus el.

— Este porumbiţa preferată a lui Susan şi nu face parte din operaţiune, a spus Ollie.

Madeleine a ieşit şi ea. S-a uitat la porumbiţă şi a întrebat:

— S-a întors?

Ollie a clătinat din cap.

— Nici n-a plecat.

Femeia a arătat spre tub.

— Ai verificat?

Ollie a şovăit, apoi l-a scos de la piciorul Ducesei. Porumbiţa a început să dea din cap în timp ce se învârtea pe pământ şi desena parcă cifra opt. Ollie a desfăcut căpăcelul, aşteptându-se la mesajul pe care îl trimisese. A găsit însă un mic sul de hârtie galbenă, cu totul diferită de hârtia folosită de militari pentru cuştile cu porumbei. A făcut ochii mari. S-a uitat la Madeleine.

— Să intrăm.

Ollie a pus-o pe Ducesa pe masă şi s-a aşezat pe scaun. Madeleine a luat loc lângă el, dar Boar a rămas în picioare în timp ce Ollie desfăcea sulul.

— Ce scrie? a întrebat el.

Ollie s-a uitat peste bilet, un şir de „cuvinte“ din cinci litere. Inima a început să-i bată repede.

— Este încifrat, a răspuns el, scoţând din buzunarul jachetei cărticica de coduri, şi a început să descifreze mesajul.

Madeleine s-a aplecat peste umărul lui.

— Dă-i bătaie, iancheule! a spus Boar.

Ollie a terminat după câteva minute. A respirat adânc, apoi a citit cu voce tare.

Ollie,

Trimis informaţiile la RAF. Nu sunt sigură că Ducesa ajunge la tine. Nu o hrăni. Doar apă. Şanse mari să zboare înapoi.

Ollie s-a uitat imediat la porumbiţa care ciugulea dintr-o bucăţică de pâine cenuşie.

— Îmi pare rău, a spus el luându-i fărâma din cioc.

Porumbelul a înclinat capul, apoi s-a aşezat ca o găină pe ou.

— Asta-i tot? a întrebat Boar.

— Mai este ceva, a spus Ollie şi a continuat să citească.

Pregătim valul doi din misiune. Bertie bolnav. Războiul îl doboară. Cad bombe mereu. Cu gândul la tine mă rog să te întorci. Susan

— Nimic de la RAF? a întrebat Boar.

— Nimic, a spus Ollie şi a împăturit mesajul, punându-l apoi în buzunar.

— La naiba! a izbucnit Boar, pipăind pe masă după paharul cu rachiu, din care a luat o înghiţitură. Mesajul trebuia să vină de la RAF, nu de la ea.

Ollie a simţit o umbră de gelozie în glasul lui Boar.

— Ducesa nu este porumbelul armatei.

— Pe dracu’! a spus Boar. Ia nişte hârtie. Îţi spun eu ce să scrii.

În minutele următoare, Boar a dictat o notă către RAF. Ollie a mâzgălit ceva, ignorând însă cuvintele locotenentului. În schimb, şi-a încifrat propriul său mesaj. Până să termine ce avea de spus, Boar a început să vorbească împleticit. Din fericire, Ollie nu se atinsese de rachiu, aşa că a fost în stare să recite