buza de jos lungă, subțire și discretă, iar cea de sus robustă și cărnoasă, dîndu-i un aer de pește rar, exotic. Era, de asemenea, curios îmbrăcată: rochia, de o nedefinită culoare roz-gălbuie, părea mult prea scurtă și avea mînecile prea lungi. Brînduș o privi fără să se tulbure, apoi îi zîmbi și-și continuă drumul. Fata grăbi pasul și cîteva clipe în urmă îl ajunse și-l prinse de braț.

— Sînt Agripina, spuse. Am vrut să te cunosc personal.

Îi lăsase brațul și acum îl privea adînc în ochi, cu milă și totodată sarcastic, aproape provocator.

— Știam că te bate Valentin la box în fiecare seară, adăugă. Te umple de sînge și pe urmă îți dă căpitanul șaizeci de lei…

— Ieri mi-a dat o sută de lei, o întrerupse Brînduș, zîmbind mai mult pentru sine, cu o discretă satisfacție.

— Îți dă șaizeci sau o sută de lei, pe urmă te trimite acasă, continuă Agripina. Am vrut să te cunosc personal, să văd ce fel de exemplar uman ești. Dacă nu înțelegi toate cuvintele, adăugă ea repede, fă-mi un semn, ridică două degete în sus, ca la școală, și atunci mă opresc să-ți explic ce vreau să spun, cu alte cuvinte, pe înțelesul tuturor.

— Ai rămas repetentă! făcu deodată Brînduș.

Fata îl privi curios, cercetător, și zîmbi cu o infinită ironie.

— Ai ghicit, începu ea tîrziu. De aceea voiam să te cunosc, să-mi spui și mie cum ai ghicit. Pentru că ăsta e un secret de familie. Nu e un secret personal, dacă înțelegi ce vreau să spun… Secretele mele personale mi-e indiferent dacă le află lumea. Întreg Buzăul știe că am fost de trei ori îndrăgostită, dar că de-abia acum iubesc întîia oară cu adevărat, pentru că el, logodnicul meu, e departe… E chiar foarte departe, în timp și spațiu vreau să spun. Ai ghicit, probabil, că e vorba de un om care a murit demult. Un om? exclamă ea cu o bruscă gravitate, ca și cum s-ar fi trezit deodată pe scenă și ar fi încercat, în ultima clipă, să-și schimbe glasul. Un om ca toți oamenii? Oh, nu băiețel! Era un poet, un geniu, un luceafăr! Pe el mi l-am ales logodnic. De-abia acum iubesc cu adevărat. O știe toată lumea din Buzău. Nu e un secret de familie, ca accidentul meu școlar, bunăoară. Cum ai aflat de el? întrebă regăsind glasul precis, aproape răutăcios, pe care-l folosesc cîteodată fetele cînd vorbesc între ele pe stradă. Cunoști pe cineva în Buzău? Ți-a scris vreun prieten din Buzău?

— Nu, răspunse Brînduș.

— Dacă ți-aș spune că trebuia să mergem la băi la Călimănești, cum mergem în fiecare an, și că mama a schimbat programul în ultima săptămînă, căci Călimăneștiul e plin de buzoieni și onoarea familiei ar fi fost amenințată? N-o cunoști pe mama! exclamă ea. Ah, băiețel, ce păcat că nu citești cărți, cărți adevărate… vreau să spun cărți de poezii sau romane. Mama e de-acolo, dintr-o carte adevărată, dintr-un roman. Căpitanul, tatăl meu, e și el, în felul lui, un personaj de roman, pentru că, întîi și întîi, e o victimă a familiei și, poate chiar a societății. El n-a voit să se facă ofițer. Și n-a voit nici să fie tatăl nostru, dacă înțelegi ce vreau să spun… N-a voit, adică, să se căsătorească sau, și mai precis, n-a voit s-o ia pe mama. Am aflat asta de cînd aveam cinci ani. Nu era un secret, i-o repeta mama în fiecare duminică, la sfîrșitul mesei, în timp ce tata făcea cafeaua. Nu i-o mai spune acum – adăugă repede scăzînd tonul, făcîndu-l mai confidențial – nu i-o mai spune pentru că, de mulți ani, are altceva de spus. Îi amintește, între altele, că a căzut de trei ori la examenul de maior și că va ieși la pensie căpitan și va îmbătrîni căpitan. Dar toate astea sînt secrete de familie, n-ar fi trebuit să ți le spun. Probabil că ai să le repeți, și mîine are să le afle toată Valea Prahovei.

— Nu, o întrerupse Brînduș. Dacă e un secret, n-am să-l spun la nimeni.

Agripina îl privi lung, cu un început de simpatie.

— Ce păcat că nu citești cărți! exclamă ea. Semeni cu Valentin și cu sora noastră, Eleonora. Amîndoi sînt premianți.

— Nu, făcu Brînduș ridicînd din umeri. N-am fost niciodată premiant. N-am memorie, adăugă, întorcînd capul și scuipînd.

Agripina îl apucă de mînă și-l trase după ea.

— Haide să stăm pe iarbă, îi spuse. Probabil că nu cunoști cuvîntul „bucolic”, continuă cu o urmă de regret, și totuși cu ironie în glas. Noi ne aflăm acum într-un peisaj bucolic. Iar dacă ești pretențios, poți spune chiar „peisaj arcadian”. Să te înveți să-ți placă cuvintele, Brînduș. Să iubești cuvintele. Să-ți îmbogățești necontenit vocabularul. Apoi, fără să-i lase timp să spună ceva, întoarse capul brusc și-l întrebă: Cum ai ghicit că am rămas repetentă?

Brînduș ridică din umeri. Părea încurcat.

— Nu pot să-ți spun, pentru că e un secret al meu.

Fata căzu pe gînduri, visătoare.

— Îmi place de tine, Brînduș, începu ea tîrziu. Dacă ai fi avut cinci, șase ani mai mult, dacă ai fi avut șaptesprezece ani, ca mine, probabil că m-aș fi îndrăgostit de tine. Îmi place de tine că ai secrete și totuși n-ai memorie. Dar, mai tîrziu, trebuie să-ți descoperi și puțină nebunie. La optsprezece ani, cînd ai să fii înalt, frumos și voinic, așa cum sînt băieții de optsprezece ani, mi-ar plăcea să te știu cu o aripă nevăzută pe umerii tăi, umbra nefirească și fatală a nebuniei. Atunci ai umbla prin lume, cu fruntea melancolică și părul răvășit, cu tîmplele larg descoperite, cu ochii puțin închiși, dar numai foarte puțin închiși.

Vorbea din ce în ce mai înfrigurată, împreunîndu-și mîinile, depărtîndu-le brusc, oprindu-și-le nervos pe genunchi și privindu-le oarecum speriată, parcă i-ar fi fost frică să le vadă începînd deodată să tremure singure.

— Oh, Brînduș, ce frumos ai să fii! exclamă ea cu entuziasm, strivindu-și palmele în iarbă. Dar să ai și aripa nebuniei! Să fii sarcastic și demoniac, să insulți, să