provoci la duel, să rupi logodnele cu fetele prea bogate, prea frumoase și inculte. Brînduș, băiețelul meu! Să nu cumva să aud că ți-au plăcut incultele și premiantele! Înainte de a le iubi, să le pui întrebări: filozofie, vocabular, poezie… în primul rînd poezie! Să le întrebi: „Dumitale, domnișoară, îți place Rilke? Îți place Holderlin?” Și, dacă nu-ți răspund, să nu le săruți.

Oftă și zîmbi lung, dar copleșită parcă de tristețe.

— Și, totuși, probabil că ai să devii și tu nătîng și nesărat ca toți ceilalți. Ai să plîngi îndrăgostindu-te, și ai să scrii scrisori tîmpite, sentimentale, în loc să rămîi romantic, pur, byronian. N-ai să mai faci nebunii decît cînd ai să te îmbeți. Ar fi oribil! Nebunie la plural, construită cu acuzativul! Nebunie colectiv condiționată!

Se opri, parcă obosită dintr-o dată, și-l privi dezamăgită și totuși fără să-l mai vadă.

— Eu știu la ce te gîndești, începu tîrziu Brînduș. Ți-o fi povestit Valentin ce făcea motanul nostru și poate ai crezut că sînt nebun. Dar și ăsta e un secret al meu, adăugă zîmbind.

Agripina întoarse capul spre el, încruntîndu-și ușor sprîncenele.

— Nu înțeleg ce vrei să spui…

— Ți-o fi povestit Valentin de motanul nostru, continuă Brînduș cu aceeași liniște în glas. Ți-o fi repetat ce le povestisem într-o seară, cînd coboram cu băieții de pe munte. Dar n-a înțeles, pentru că nu le-am spus tot. A crezut, poate, că ce le povesteam eu se întîmplase acum, căci și acum avem un motan și-l cheamă tot Vasile. Dar ăsta era secretul meu: nu le-am spus că ce le povesteam se petrecea cînd eram mic. Aveam atunci cinci ani.

— Tot nu înțeleg, îl întrerupse Agripina. Vorbește clar. Nu te fîstîci, că nu ești la examen.

— Nu mă fîstîcesc, dar credeam că știi de la Valentin. Credeam că ți-a povestit el întîmplarea cu motanul și de aceea vorbeai adineauri de nebunie, că, pasămite, eu n-aș fi fost în toate mințile dacă am putut vedea motanul băgîndu-și labele în cazan și scoțînd rufele una cîte una…

— Brînduș, copilul meu! strigă Agripina cu severitate. Concentrează-te înainte de a vorbi! Exprimă-te clar, în propoziții scurte, gramatical exacte: subiect, predicat și toate celelalte care mai urmează. Eu nu prea le știu, adăugă repede, oarecum în paranteză, pentru că mie nu mi-a plăcut niciodată gramatica. Dar tu ești băiat, te pregătești să înfrunți lumea cu o aripă de nebunie fîlfîind pe umerii tăi. Tu trebuie să fii clar, gramatical impecabil, căci altminteri nebunia nu mai e interesantă.

— Dacă mă întrerupi mereu, n-am să pot să-ți explic. Văd că Valentin nu ți-a povestit nimic de motanul nostru Vasile.

— Ei bine, ce-i cu el? întrebă Agripina.

— Cînd aveam cinci ani, începu Brînduș rostind rar cuvintele, parcă ar fi vrut să sublinieze, cînd aveam cinci ani l-am văzut o dată pe Vasile cum a intrat pe fereastră și a sărit pe plita fierbinte. Era acolo cazanul ăl mare pentru rufe. L-am văzut pe Vasile cum și-a băgat laba în apa clocotită și a început să scoată rufele, una cîte una. Le-am povestit asta. Și le-am mai povestit și altele: cum se cățăra Vasile pe coșuri, se cobora pe horn în bucătărie și se lăsa cu capul în jos pe jăratec, căci lui nu-i era frică de foc. Doar ce-i scăpărau ochii și stuchea deasupra jăratecului.

— Băiețel! exclamă Agripina, apucîndu-l de braț și trăgîndu-l ușor spre ea. Tu ești o minune, ești un caz extraordinar! Tu trăiești în folclor, dacă înțelegi ce vreau să spun…

— N-ai ascultat, o întrerupse Brînduș, desprinzîndu-și brațul din mîna Agripinei. Ți-am spus că tocmai ăsta era secretul meu, că toate cîte le povesteam eu se întîmplaseră cînd aveam cinci ani și ei nu știau. Ei, băieții, credeau că s-au întîmplat acum. De aceea or fi crezut poate că sînt nebun. Dar mie nu-mi pasă, adăugă ridicînd din umeri. Eu știu ce știu.

Agripina îl privi o clipă pătrunzător, parcă ar fi încercat, cu un suprem efort, să-i ghicească gîndurile, apoi își întoarse capul spre munte și zîmbi melancolică.

— Păcat că m-ai întrerupt, spuse coborînd glasul, ca și cum și-ar fi vorbit sieși. Eram inspirată. Simțeam că ți-aș fi putut spune lucruri extraordinare, ți-aș fi vorbit de mituri și legende, ți-aș fi revelat sensul existenței tale nedesprinse încă din fabulosul folcloric. Nu-i nimic dacă nu mă înțelegi acum. Mai tîrziu, la optsprezece ani, ți-ai fi adus aminte că ai întîlnit o fată nemaivăzută și nemaiauzită, că ai întîlnit pe Agripina, și atunci ai fi înțeles.

Se înserase și Brînduș își zvîrlea din cînd în cînd privirile spre munte. Agripina își strînsese picioarele sub ea și-și trase cît putu mai mult rochia peste pulpe.

— Păcat! adăugă ea aproape cu tristețe. Ai trecut pe lîngă o revelație și-ai închis ochii, n-ai vrut s-o primești.

— Eu ți-am vorbit limpede și pe înțeles, făcu Brînduș, dar nu m-ai ascultat. Ți-am spus că astea se întîmplau cînd aveam cinci ani; se întîmplau cînd eram mic, cînd eram copil. Acum se întîmplă altele și mai frumoase, dar nu ți le pot spune. Toate cîte mi se întîmplă mie, și numai mie, sînt secretele mele. Nu le pot spune.

— Ești fantastic! exclamă Agripina prinzîndu-și mîinile pe deasupra genunchilor. Credeam că singura ta aventură, de care îți vei aduce aminte toată viața, va fi întîlnirea cu mine. De mult voiam să-ți fac surpriza asta: să te smulgi din masa indivizilor de duzină, să evadezi din cotidian și banalitate întîlnindu-te cu Agripina. De două săptămîni te urmăream de departe, te adulmecam și te reconstituiam, descusîndu-l în fiecare seară pe Valentin. Îți dam tîrcoale fără să mă vezi, ca să te înțeleg, să înțeleg de ce nu vrei să te aperi la box, de ce te lași bătut în fiecare seară de Valentin și apoi plătit de căpitan. Aveai un secret și nu-l știam, nu-l înțelegeam… Ascundeai o taină, așa cum ascund și eu. De aceea mă interesai: erai un personaj. Meritai s-o întîlnești pe Agripina, să ai și tu o aventură fantastică. Pentru că, băiețel, strigă însuflețindu-se deodată, eu nu sînt așa cum