mă vezi, eu sînt cu totul și cu totul altfel decît celelalte fete: eu sînt o inspirată, sînt o făptură nemaivăzută și nemaiauzită. Și deodată, aseară, i-ai spus lui Valentin… și asta mă exasperează, că nu pot înțelege cum ai ghicit tu că am rămas repetentă. Spune drept, ți-a scris cineva din Buzău?

Brînduș nici nu se mai obosi să-i răspundă. Continua s-o privească oarecum absent.

— Pentru că, băiețel, continuă ea emoționată, tu nici măcar nu poți bănui cum am fost eu răsfățată în școală, nici prin gînd nu-ți trece cît și cum am fost de precoce. Cunoșteam pe toți poeții lumii, și la opt ani știam pe dinafară La Chute d’un ange[1]. Mi se spunea Mia Hașdeu. Și apoi s-a întîmplat ceva, Brînduș! exclamă apucîndu-l din nou de braț. S-a întîmplat evenimentul. Nu-l știe nimeni și chiar dacă l-ar ști, nu l-ar putea înțelege. E inexprimabil, ai să înțelegi mai tîrziu ce vrea să spună cuvîntul acesta. E cu adevărat o taină; nu mi-a fost revelată decît mie, și mi-a fost revelată printr-un act gratuit, un act de har. Evident, am fost pedepsită; m-au lăsat repetentă și asta s-a aflat la Buzău, dar numai asta s-a aflat, căci cauza adevărată, cauza cauzelor, evenimentul e incomprehensibil celorlalți. Dar ceea ce mă exasperează e faptul că încă nu înțeleg cum l-ai ghicit tu, dacă într-adevăr ai ghicit, și nu ți-a scris cineva din Buzău. Fii sincer și mărturisește: ți-a scris cineva?

— S-a făcut tîrziu, spuse Brînduș, zvîrlindu-și încă o dată privirile spre munte. Trebuie să mă duc.

— Ah, băiețel! exclamă Agripina cu un alt glas. Mai tîrziu, cînd am să scriu toate romanele și nuvelele pe care le am în cap, am să scriu și o nuvelă cu noi doi cum stăm acum în iarbă, la căderea nopții, și ție începe să ți se facă frică și te uiți pe furiș spre pădure.

— Nu mi-e frică, spuse zîmbind Brînduș.

— Te rog, nu mai mă întrerupe cînd îți povestesc! strigă cu severitate Agripina. Nu-ți dai încă seama, dar ți-e frică. Și cînd s-o întuneca de-a binelea, ai să mori de frică, ai să mă rogi din ochi să-ți dau drumul, să te duci acasă.

— Nu e adevărat, încercă Brînduș s-o întrerupă.

— Dar eu n-am să te las, am să te țin aici pînă la miezul nopții. Căci în nuvela asta, Brînduș, eu sînt o fată rea, un fel de vrăjitoare, îmi place să chinui băieții de la țară iar la oraș sînt și mai rea; la oraș, scriu scrisori anonime căci sînt invidioasă pe fetele frumoase și bogate, pe fetele care au succes. Căci în nuvela mea, mie, fata căpitanului, îmi place amorul. Grozav îmi place amorul.

Se opri deodată, aproape istovită, și-și trecu mîna pe frunte.

— Am deja scris în cap un ciclu întreg, zeci și zeci de romane și nuvele. Ciclul Fata căpitanului. Eu sînt asta: Agripina, fata căpitanului Lopată. Le-am scris în fel și fel de stiluri. În fiecare nuvelă sau roman sînt alta, nu mai semăn cu cea dinainte. Mă schimb și totuși rămîn aceeași: Agripina. Prima nuvelă am scris-o în stil romantic, gen Pușkin. Începea așa: „În urbea noastră X, pe strada Principatele Unite, chiar lîngă Grădina Publică, se mutase prin anii 193… o familie ciudată și care a devenit curînd de pomină: familia căpitanului Lopată”.

— S-a făcut tîrziu, trebuie să mă duc, spuse Brînduș, încercînd din nou să se ridice.

— Nu pleca! îl opri Agripina, întinzînd repede mîna și apucîndu-i brațul. Nuvela asta am scris-o demult. Am mai compus de atunci vreo sută, deși nu le-am așternut pe hîrtie cum spunea primul meu profesor de română. Dar cu tine am să scriu altfel. Am să scriu o poveste fantastică. Pentru că, recunoaște, ni se întîmplă ceva fantastic, trăim amîndoi o aventură extraordinară. Tu aveai, și ai încă, un secret, și eu mă dădeam de ceasul morții să-l descifrez; și deodată, tu, băiețel de la țară, desculț în espadrilele tale murdare, ne descoperi nouă, familia căpitan Lopată, cel mai sinistru secret familial. Dar am să mă răzbun, Brînduș! În nuvela mea am să te chinui și-am să te sperii. Am să șuier ca vrăjitoarele din Macbeth: „Coadă de șopîrlă! Hî! Hî! Hî! Limbă de năpîrcă! Hî! Hî! Hî!”. Nu e așa că ți-e frică, așa cum sîntem acum, singuri în pădure, și-ar putea să răsară vreo arătare, vreun strigoi?

— Nu mi-e frică, făcu Brînduș, dar trebuie să plec, e tîrziu…

— De ce trebuie să pleci? îl întrebă Agripina apropiindu-și mult capul de al lui. Crezi cu adevărat că sînt o vrăjitoare? Sînt atît de urîtă și de rea? Ți-e frică de mine? Răspunde, ți-e frică de mine?

— Nu.

— Ți-e frică de gura mea de broască mare și lacomă, de dinții mei lungi și ascuțiți, de dinții ăștia urîți și neodihniți, gata să se repeadă în tine, să te sfîrtece și să te fărîme, și să te înghită bucățică cu bucățică? Răspunde, ți-e frică?

— Nu. Dar trebuie să mă duc.

— Atunci e mai grav! exclamă Agripina cu o umbră de teroare în glas. Nu ți-e frică de mine, dar ți-e milă. Ți-e rușine să stai cu mine noaptea, pentru că sînt urîtă. Spune drept, nu-i așa că sînt urîtă? Îți plac și ție fetele frumoase, ca la toți proștii… și eu sînt urîtă, am picioare lungi și subțiri și n-am pe vino-ncoace, sînt un fel de sperietoare. Știu, știu băiețel! Sînt extraordinar de urîtă, dar am altceva, altceva, pe care nu-l are nici cea mai frumoasă fată din lume. Am sînge de zînă și de vrăjitoare în vinele mele. Poate am fost ursită să fiu așa cum sînt, urîtă, ca să fugă proștii de mine. Dar iubitul meu va ști să mă recunoască. Băiatul care mă sărută o dată, nu mă mai poate uita. Cine mă sărută mă vede dintr-odată așa cum sînt: zînă prefăcută în cenușăreasă. Dacă ai avea cîțiva ani mai mult, m-ai săruta și tu, și atunci ți-ar cădea solzii de