smuls-o din mână şi alţi doi s-au luptat cu el pentru ea, apoi şi-au continuat drumul spre Dachau.

 

După aceea, atenţia se îndreptă spre ochii de argint.

Căruciorul a fost răsturnat şi vopseaua se scurse pe stradă.

L-au numit iubitor de evrei.

Alţii rămaseră tăcuţi, ajutându-l să se îndepărteze în siguranţă.

 

Hans Hubermann se sprijini cu braţele întinse de peretele unei case. Dintr-odată, se simţi copleşit de ceea ce tocmai se întâmplase.

Prin faţa ochilor îi trecu o imagine rapidă şi fierbinte.

Strada Himmel numărul 33 – pivniţa lui.

Panica îl cuprinse printre încercările de a inspira şi a expira.

„O să vină acum. O să vină.

O, Doamne, o, Doamne, Isuse pe cruce.”

Se uită la fată şi închise ochii.

– Eşti rănit, papa?

Primi întrebări, mai degrabă decât un răspuns.

– Ce-a fost în capul meu?

Ochii se strânseră mai tare şi apoi se deschiseră din nou. Salopeta era boţită. Avea vopsea şi sânge pe mâini. Şi firimituri. Cât de diferită faţă de pâinea din vară!

– O, Doamne, Liesel, ce-am făcut?

 

Da.

Trebuie să fiu de acord.

 

Ce făcuse papa?

Pace

După unsprezece seara, Max Vandenburg mergea pe strada Himmel cu o valiză plină de mâncare şi haine călduroase. Avea aer german în plămâni. Stelele galbene ardeau. Când a ajuns la Frau Diller’s, a privit înapoi pentru o ultimă dată către numărul 33. Nu văzu silueta de la fereastra din bucătărie, dar ea îl vedea pe el. Îi făcu cu mâna, dar el nu îi răspunse.

Liesel încă îi simţea buzele pe fruntea ei. Îi mirosea respiraţia de rămas-bun.

– Am lăsat ceva pentru tine, zisese, dar nu o vei primi până nu vei fi pregătită.

A plecat.

– Max?

Dar nu s-a întors.

Plecase din camera ei şi închisese uşa fără zgomot.

Holul murmura.

Nu mai era.

Când ea ajunse în bucătărie, mama şi papa stăteau încovoiaţi şi cu expresii rezervate pe chipuri. Stătuseră astfel timp de treizeci de secunde de eternitate.

SENSUL #7 DIN DICŢIONARUL DUDEN Schweigen – linişte: absenţa sunetului sau a zgomotului.Cuvinte înrudite: tăcere, calm, pace.

Cât de perfect!

Pace.

 

Undeva lângă München, un evreu neamţ îşi croia drum prin întuneric. Fusese stabilit un aranjament ca să se întâlnească peste patru zile cu Hans Hubermann (asta dacă nu era arestat).

Era într-un loc departe pe Amper, unde un pod rupt se înclina spre râu şi copaci.

Când papa ajunse patru zile mai târziu, singurul lucru pe care îl găsi a fost un bilet sub o piatră, la poalele unui copac. Nu era adresat nimănui şi conţinea doar o propoziţie.

ULTIMELE CUVINTE ALE LUI MAX VANDENBURG Ai făcut destul.

Acum mai mult ca niciodată, strada Himmel numărul 33 era un loc liniştit şi nu a trecut neobservat faptul că Dicţionarul Duden era complet şi absolut greşit, mai ales referitor la cuvintele înrudite.

Liniştea nu era tăcută sau calmă, şi nu era pace.

Idiotul şi oamenii în jachete

În noaptea paradei, idiotul stătea în bucătărie şi bea mici înghiţituri amare din cafeaua lui Holtzapfel, şi tânjea după o ţigară. Aştepta să vină Gestapoul, soldaţii, poliţia – oricine – şi să-l ducă departe, aşa cum simţea că merită. Rosa îi ordonă să se ducă la culcare. Fata zăbovea în uşă. Le alungă pe amândouă şi petrecu orele până dimineaţă cu capul în mâini, aşteptând.

Nu sosi nimeni.

Fiecare fărâmă de timp purta cu ea zgomotul aşteptat, al bătăilor în uşă şi cuvintelor ameninţătoare.

Nu veniră.

Singurul sunet era cel făcut de el.

– Ce-am făcut? şopti din nou.

– Doamne, ce bine mi-ar prinde o ţigară, răspunse tot el.

Nu mai avea.

Liesel auzi cuvintele repetate de mai multe ori şi petrecu multă vreme stând la uşă. I-ar fi plăcut să-l consoleze, dar nu văzuse niciodată un om atât de pustiit. Nu putea fi nicio consolare în acea noapte. Max nu mai era şi Hans Hubermann era de vină.

Dulapurile din bucătărie aveau forma vinei, iar palmele îi erau uleioase din pricina amintirii a ceea ce făcuse. „Trebuie să fie transpirate”, se gândi Liesel, pentru că şi mâinile ei erau umezite până la încheieturi.

 

În camera ei, fata se rugă.

Mâini şi picioare, braţe lipite de saltea.

– Te rog, Doamne, lasă-l pe Max să supravieţuiască, Te rog, Doamne…

Genunchii ei suferinzi.

Picioarele dureroase.

 

Când apăru prima geană de lumină, ea se trezi şi se duse la bucătărie. Papa dormea cu capul pe tăblia mesei şi avea puţină salivă la colţul gurii. Mirosul de cafea era puternic, iar imaginea bunătăţii prosteşti a lui Hans Hubermann încă plutea în aer. Era ca un număr sau o adresă. Repetat de câteva ori, îl memorezi.

Nu a simţit prima încercare a ei de a-l trezi, dar, când l-a înghiontit în umăr a doua oară, a ridicat capul de pe masă tresărind.

– Sunt aici?

– Nu, papa, eu sunt.

Termină cafeaua stătută din ceaşcă. Mărul lui Adam se ridică şi coborî.

– Trebuiau să vină până acum. De ce nu au venit, Liesel?

Era o insultă.

Ar fi trebuit să vină până acum şi să fi scotocit casa, căutând orice dovadă de iubire faţă de evrei sau de trădare, însă se părea că Max plecase absolut inutil. Putea să fi dormit în subsol, să fi făcut schiţe în cartea sa.

– Nu aveai de unde să ştii că nu vor veni, papa.

– Trebuia să ştiu că nu era cazul să-i dau pâine acelui om. Pur şi simplu, nu am gândit.

– Papa, nu ai făcut nimic rău.

– Nu cred.

S-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşa bucătăriei, lăsând-o întredeschisă. Pentru ca insulta să fie şi mai gravă, urma o dimineaţă minunată.

 

După patru zile, papa străbătu lunga distanţă până pe malul râului Amper. Aduse bileţelul şi îl puse pe masa din bucătărie.

 

Încă o săptămână trecu, iar Hans Hubermann încă îşi aştepta pedeapsa. Loviturile de bici deveneau cicatrice şi el îşi petrecea timpul plimbându-se prin Molching. Frau Diller scuipă către picioarele sale. Frau Holtzapfel, femeie de cuvânt, încetase să mai scuipe pe uşa Hubermannilor, dar găsi o altă modalitate de a-l insulta.

– Ştiam eu, îl blestemă patroana magazinului, iubitor de evrei mizerabil!

Ignorându-i cuvintele, îşi văzu de drum şi Liesel îl găsea adesea la râul Amper, pe pod. Îşi odihnea braţele pe balustradă şi îşi apleca trupul