peste pod. Copii pe biciclete se grăbeau pe lângă el sau alergau vorbind tare, tropăind pe lemn. Niciunul dintre ei nu îl smulse din gândurile în care era cufundat.

SENSUL #8 DIN DICŢIONARUL DUDEN Nachtrauern – regret: părere de rău plină de dor, dezamăgire sau pierdere.Cuvinte înrudite: remuşcare, căinţă, jale, mâhnire.

– Îl vezi? o întrebă într-o dimineaţă când se aplecă şi ea lângă el. În apa de acolo?

Râul nu curgea foarte repede. În valurile domoale, Liesel putea vedea conturul feţei lui Max Vandenburg. Îi vedea părul ca penele şi restul fiinţei sale.

– Se bătea cu Führerul în pivniţa noastră.

– Domne, Isuse Hristoase! Papa strânse şi mai tare lemnul cu aşchii. Sunt un idiot.

„Nu, Papa.

Eşti doar un om.”

Cuvintele îi veniră mai bine de un an mai târziu, când scria în pivniţă şi îşi dori să se fi gândit la ele atunci.

– Chiar sunt prost, îi spuse Hans Hubermann fiicei sale adoptive. Şi amabil. Ceea ce mă face cel mai mare idiot din lume. Adevărul e că vreau ca ei să vină după mine. Orice este mai bine decât aşteptarea asta.

Hans Hubermann avea nevoie de o justificare. Avea nevoie să ştie că Max Vandenburg îi părăsise casa pentru un motiv întemeiat.

În cele din urmă, după aproape trei săptămâni de aşteptare, crezu că momentul venise.

 

Era târziu.

Liesel se întorcea de la Frau Holtzapfel când văzu doi bărbaţi cu jachete lungi, negre şi alergă înăuntru.

– Papa! Papa! Aproape că dărâmă masa din bucătărie. Papa, au venit!

Mama se apropie mai întâi.

– Ce e cu toate ţipetele astea, Saumensch? Cine a venit?

– Gestapoul.

– Hansie!

El era deja acolo şi ieşi din casă pentru a-i întâmpina. Liesel dori să i se alăture, dar Rosa o reţinu şi amândouă priviră de la fereastră.

Papa stătea la uşa din faţă. Nu avea astâmpăr.

Mama o strânse şi mai tare în braţe pe Liesel.

Oamenii trecură pe lângă casă.

 

Alarmat, papa se uită îndărăt, spre fereastră, apoi ieşi pe poartă. Strigă după ei:

– Hei! Sunt chiar aici. Pe mine mă vreţi. Aici locuiesc.

Bărbaţii în jachete s-au oprit pentru un moment şi şi-au consultat carneţelele.

– Nu, nu, i-au răspuns. Aveau glasurile grave şi bolovănoase. Din păcate, eşti cam în vârstă pentru ce căutăm noi.

Şi-au văzut de drum, dar nu au mers prea departe, oprindu-se la numărul 35 şi deschizând poarta.

– Frau Steiner? întrebară când uşa se deschise.

– Da, eu sunt.

– Am venit să vorbim ceva cu dumneavoastră.

 

Bărbaţii în jachete stăteau ca nişte coloane blindate în pragul casei ca o cutie de pantofi a Steinerilor.

Dintr-un oarecare motiv, veniseră după băiat.

Oamenii în jachete îl voiau pe Rudy.

Partea a opta    Scuturătoarea de cuvinte

în rolurile principale: domino şi întuneric – imaginea lui rudy dezbrăcat – pedeapsă – soţia unui om de cuvânt – un colector – mâncătorii de pâine – o lumânare în copaci – o carte de schiţe ascunsă – şi colecţia de costume a anarhistului

Domino şi întuneric

După cum spuneau surorile mai mici ale lui Rudy, erau doi monştri care stăteau în bucătărie. Glasurile lor loveau metodic uşa, în timp ce copiii Steiner jucau domino de partea cealaltă. Ceilalţi trei ascultau radioul în dormitor, neştiutori. Rudy spera ca asta nu aibă nimic de-a face cu ceea ce se întâmplase la şcoală săptămâna trecută. Era ceva ce refuzase să-i zică lui Liesel şi despre care nu vorbise nici acasă.

O DUPĂ-AMIAZĂ CENUŞIE, UN MIC BIROU DE LA ŞCOALĂ Trei băieţi stăteau aliniaţi. Notele şi trupurile lor erau examinate temeinic.

Când se termină al patrulea joc de domino, Rudy începu să aşeze piesele în şiruri, să creeze tipare care străbăteau ca nişte răni podeaua sufrageriei. După cum îi era obiceiul, lăsă şi câteva spaţii goale, în cazul în care intervenea degetul ştrengar al vreunui frate, aşa cum deseori se întâmpla.

– Acum, pot să le dărâm, Rudy?

– Nu.

– Dar eu?

– Nu, toţi o s-o facem.

Făcu trei formaţiuni care duceau către acelaşi turn de piese de domino din mijloc. Împreună, urmăriră cum tot ce fusese plănuit atât de atent se prăbuşea şi zâmbiră cu toţii în faţa frumuseţii distrugerii.

Vocile din bucătărie deveneau mai sonore acum, fiecare încălecând-o pe cealaltă pentru a se face auzită. Diferite propoziţii se luptau pentru a capta atenţia, până când interveni o persoană care tăcuse până atunci.

– Nu! zise ea. Repetă. Nu! Chiar şi atunci când ceilalţi au continuat cu argumentele, au fost din nou reduşi la tăcere de aceeaşi voce care acum prindea avânt. Vă rog! îi imploră Barbra Steiner. Nu băiatul meu!

 

– Putem aprinde o lumânare, Rudy?

Era ceva ce tatăl lor făcuse adesea. Stingea lumina şi urmăreau piesele căzând la flacăra lumânării. Într-un anumit fel, asta făcea evenimentul mai grandios, un spectacol mai mare.

Oricum, îl dureau picioarele.

– Staţi să găsesc un chibrit.

 

Întrerupătorul era lângă uşă.

Încet, s-a îndreptat spre el cu cutia de chibrituri într-o mână şi cu lumânarea în cealaltă.

Dincolo de uşă, cei trei bărbaţi şi femeia se enervau tot mai tare.

– Cele mai bune note din clasă, zise unul dintre monştri. Pe un ton atât de profund şi sec. Ca să nu mai spun de abilităţile atletice.

„La naiba, de ce trebuise să câştige toate acele curse la carnaval?

Deutscher.

La naiba cu Franz Deutscher!”

Dar apoi pricepu.

Nu era vina lui Franz Deutscher, ci a lui. Voise să îi arate călăului său de ce era capabil, dar a dorit şi să demonstreze ceva lumii întregi. Acum, toată lumea era la el în bucătărie.

 

Aprinse lumânarea şi stinse lumina.

– Gata?

– Dar am auzit ce se întâmplă acolo.

Era vocea inconfundabilă, dură ca lemnul de stejar a tatălui său.

– Haide, Rudy, grăbeşte-te!

– Da, dar înţelegeţi, Herr Steiner, toate acestea sunt pentru un scop mai înalt. Gândiţi-vă la ocaziile pe care fiul dumneavoastră le poate avea. Este un real privilegiu.

– Rudy, curge lumânarea.

Îi alungă cu mâna, aşteptând să audă din nou vocea lui Alex Steiner. O auzi.

– Privilegii? Să alerge desculţ prin zăpadă? Să sară