Posibil să plec la Northampton. Întoarce-te la mine. Te aştept.

A rulat hârtiuţa, a pus-o în tub şi a prins-o de piciorul Ducesei.

Porumbiţa a zburat imediat la fereastră şi a început să lovească cu ciocul.

— Nu! a strigat Susan. Trebuie să te odihneşti.

Ducesa a lăsat capul într-o parte şi s-a înfoiat. A ciocănit iar în geam. Susan a luat-o în mâini şi a mângâiat-o pe spate. Porumbiţa s-a zbătut şi a reuşit să scape. S-a întors la geam şi a lovit cu ciocul în el şi mai tare.

Bertie a tuşit.

— Vrea să plece.

— E prea devreme.

Câteva minute bune, Ducesa a tot ciocănit în geam. De fiecare dată când Susan încerca să o atingă, porumbiţa îşi flutura aripile şi se plimba agitată de-a lungul pervazului. La a şasea încercare a lui Susan de a o linişti, a început să zboare prin cameră.

Susan a simţit o adiere pe faţă. S-a întors şi a văzut-o pe Ducesa lăsându-se pe poliţa căminului.

— Te rog, a spus Susan şi s-a apropiat încet de porumbiţă pentru a o mângâia uşor pe cap. Un pic de odihnă, te rog.

Ducesa a început să se plimbe repede pe poliţă, zgâriind lemnul cu ghearele.

Susan s-a uitat la Bertie şi a văzut că arăta cu degetul spre tavan. A avut o tresărire. Fereastra de la dormitorul meu! A privit în sus. Bătrânul a dat din cap aprobator.

Când să pornească spre camera ei, Ducesa s-a ridicat în aer şi s-a năpustit în sus. Inima lui Susan a început să bată mai repede. A luat-o la fugă pe scări, dar cizmele de cauciuc o stânjeneau ca nişte labe de scafandru. Când a ajuns în dormitor, a găsit porumbiţa cocoţată pe pervaz.

— Stai!

Ducesa a ţâşnit afară.

Susan a scos capul pe fereastră. Vântul rece a plesnit-o peste obraji. A urmărit-o cu privirea pe Ducesa, care îşi flutura aripile cu mai mare greutate decât de obicei, de parcă tubul era umplut cu pietre. Când porumbiţa ei obosită a început să prindă înălţime, Susan s-a cutremurat. Deasupra Canalului Mânecii nu este nici un loc de odihnă.

Capitolul 42 AIRAINES, FRANCE

— Îngroapă-l în pădure, a spus Boar, stând în picioare lângă trupul neînsufleţit al lui Dietrich. Şi ascunde-i maşina în şopron.

Ollie s-a uitat la Dietrich, la gura lui deschisă. Sângele din mâna schilodită încă se prelingea.

— Nu.

— Dă-i drumul! s-a răstit Boar.

Ollie s-a uitat spre Madeleine, aşezată lângă el pe pământ. Femeia îşi ţinea o mână la cap, acolo unde era rănită.

— Nu trebuie să lăsăm nici o urmă de-a lui aici. Naziştii îi cunosc traseul. Vor veni să scotocească peste tot şi vor da vina pe Madeleine.

Boar s-a apropiat de ei. Madeleine a ridicat privirea şi şi-a înăbuşit strigătul.

— Ochii tăi!

Boar şi-a dus mâna la faţă, aşteptându-se să dea peste bandajul de la ochi. A simţit în schimb o cornee stafidită. Madeleine a întins mâna spre el. Boar s-a întors şi s-a năpustit în casă, lăsând uşa deschisă.

— Stai să mă uit, a spus Ollie.

A îngenuncheat lângă Madeleine şi i-a cercetat capul. Lângă tâmplă avea o tăietură adâncă de o jumătate de centimetru. Şi o umflătură cât o pietricică de râu. I-a cules o frunză uscată din păr, apoi şi-a scos batista din buzunar şi a şters cu grijă rana.

— Merci, a spus Madeleine.

— Ce s-a întâmplat?

— Herr Dietrich a venit după trufe. Trebuia să treacă abia peste câteva zile, a spus ea şi l-a mângâiat pe Louis pe cap.

Purcelul a grohăit.

— Când i-am spus că nu mai am nimic, s-a înfuriat şi m-a ameninţat că o să-mi împuşte puturosul de schwein46.

46. Porc (în germ., în orig.).

— Isuse! a exclamat Ollie. Doar pentru atât?

— Naziştii n-au nici o milă, a spus ea, luând batista din mâna lui Ollie şi uitându-se la pânza plină de sânge. Ce să le pese lor de femeia care n-a avut grijă să adune trufe...

Ollie a ajutat-o să se ridice în picioare.

— ...pentru că a avut grijă de noi. Îmi pare rău că te-am băgat în încurcătură!

S-a uitat la maşina neamţului; botul strălucitor şi farurile mari păreau că-i rânjesc în faţă. A stat puţin pe gânduri, apoi şi-a dat jos jacheta.

— Ce-ai de gând? a întrebat Madeleine.

— Să mă ocup de necazul ăsta, a spus el, scoţându-şi cămaşa.

— Dar locotenentul...

— Ştiu ce mi-a zis Boar, dar n-am de gând să-l las aici pe nazist, şi nici automobilul lui, ca să-i găsească nemţii.

Vântul rece îi sufla prin maiou, făcându-i pielea de găină. I-a întins hainele lui Madeleine, apoi s-a dus la Dietrich şi a început să-i descheie tunica.

— Nu! a strigat Madeleine.

Ollie a scos vestonul, simţind că trupul lui Dietrich începuse să se răcească deja. I-a scos braţele din mâneci. În timp ce se chinuia să i-o scoată, haina a rămas înţepenită pe spatele nazistului. A răsuflat adânc, l-a întors cu faţa în jos şi a tras-o peste lama de coasă care îi ieşea dintre omoplaţi. Înăbuşindu-şi valul de greaţă, s-a îmbrăcat cu tunica, apoi a luat chipiul şi pistolul.

Madeleine l-a apucat de braţ.

— Nu face asta!

Ollie s-a desprins din strânsoare, apoi a deschis portbagajul maşinii, descoperind că era atât de îngust, încât abia încăpea o valiză mică în el, cu atât mai puţin un bărbat. Neavând de ales, l-a apucat pe Dietrich de cizme şi l-a târât până la maşină. După ce s-a luptat să îl salte pe umărul dureros, l-a aruncat lângă bancheta din spate. L-a acoperit cu haina lungă de piele neagră care stătuse, împăturită cu grijă, pe locul de lângă