Ollie s-a uitat la Madeleine în timp ce îşi încheia tunica. Gulerul îl strângea la gât.

— Trebuie să ai încredere în mine.

Madeleine a mototolit batista în pumn. Louis i s-a lipit de picior.

— Ai grijă ca Boar să nu facă vreo prostie, a spus el, lăsându-şi mâna pe umărul ei. De tine o să asculte.

Ea a încuviinţat fără tragere de inimă.

— Găseşte-l pe amicul lui Guillaume şi spune-i că plecăm mâine. Dacă nu mă întorc până dimineaţă, să plece fără mine.

Înainte ca Madeleine să apuce să răspundă, Ollie s-a urcat în automobil şi a închis portiera. Când a vrut să pornească motorul, a văzut că lipsea cheia. S-a aplecat mult în spate şi a găsit-o în buzunarul de la pantalonii lui Dietrich. A răsucit-o în contact, cu mâna tremurândă.

Capitolul 43 AIRAINES, FRANŢA

Locotenent-aviatorul Boar a încercat să-şi vadă chipul într-o lingură, dar cositorul îşi pierduse strălucirea. A aruncat tacâmul înapoi în chiuvetă şi s-a dus în dormitorul lui Madeleine. Deşi ieşise rareori dintre cei patru pereţi ai bucătăriei, în afară de nopţile pe care le petrecea sub duşumea, ştia exact unde se afla încăperea, după scârţâitul paşilor ei. Deasupra lavaboului a găsit ce căuta – o oglindă ciobită în ramă aurită. S-a dus să se privească în ea. A văzut un monstru.

Ochiul stâng îi era aproape normal, vedea bine cu el, chiar dacă era injectat şi sprânceana arăta ca un bulb. Ochiul drept însă era înfiorător. Pleoapa despicată, cusută cu catgut. Genele, lipsă. Corneea afundată şi tulbure, ca la un peşte stricat. A dus mâna la ochiul chircit, pierdut definitiv. În orbită mai era doar o bucată de cartilaj.

Boar a dat cu pumnul în oglindă, împrăştiind cioburi peste tot. Şi-a îngropat faţa în mâini. Nu voi mai zbura niciodată. A început să respire sacadat. Şi-a ridicat capul. Pe deasupra zgomotului de sticlă pisată de sub cizme, a auzit un huruit mecanic. Un motor turat. Şi-a smuls pistolul din toc şi a alergat spre uşă. De pe verandă, a văzut automobilul nazistului îndepărtându-se cu iancheul la volan. I s-a urcat sângele la cap. Numai tu eşti de vină. A ridicat arma.

— Arrêtez! a strigat Madeleine din curte.

Boar a ochit geamul din spate al automobilului. Nu îl împuşcase pe nazist doar pentru că zgomotul i-ar fi alertat pe soldaţii nemţi. Acum însă nu-i mai păsa. A pus degetul pe trăgaci. Madeleine a alergat spre verandă. Purcelul guiţa. A făcut semne cu mâna.

— Te rog... nu!

S-a concentrat. Cu un singur ochi, nu mai vedea bine la distanţă. În momentul în care şi-a fixat privirea asupra siluetei de la volan, Madeleine l-a tras de braţ, făcându-l să piardă ţinta.

— Încearcă doar să ne ajute, a spus Madeleine.

— Idiotul, a spus Boar coborând pistolul, cu privirea aţintită asupra automobilului care se pierdea în zare.

Louis s-a frecat de piciorul lui Madeleine. Ea l-a bătut uşor pe cap. Purcelul a grohăit şi s-a dus să se trântească sub un tufiş.

Ea a stat puţin să-şi tragă sufletul, apoi a adunat din curte jacheta şi cămaşa lui Ollie şi s-a dus spre casă.

Când a văzut sângele uscat din părul lui Madeleine, Boar a băgat pistolul în toc. A intrat după ea în bucătărie şi a ajutat-o să se aşeze pe scaun. I-a luat batista şi, înmuind un colţ în carafa cu apă, a început să o şteargă uşor pe păr.

— Merci, a spus Madeleine, întorcând privirea spre el.

Boar şi-a dres glasul.

— Nu mai văd cu ochiul drept.

— Îl chem pe docteur.

Boar a clătinat din cap.

— L-am pierdut de tot.

— Îmi pare rău.

A continuat să-i cerceteze rana.

— Ţi-am spart oglinda, din păcate.

Madeleine a oftat.

— Nici o pagubă. De mult timp n-am mai avut nici un motiv să mă uit în ea.

Boar a ţinut batista pe rană până s-a oprit sângerarea. I-a şters apoi părul, lăsând totuşi câteva rădăcini cărunte colorate în roşu.

Madeleine a luat batista de la Boar şi a pus-o pe masă. Apoi a scormonit în scrumieră până a găsit o ţigară fumată pe jumătate. A scuturat-o cu degetul, a aprins-o şi i-a întins-o lui Boar. El a tras în piept un fum cu gust de scrum. O fărâmă de tutun ars i-a ajuns în plămâni.

Madeleine s-a sculat de pe scaun şi s-a dus să-şi ia paltonul din cuier.

— De ce nu te-ntinzi puţin? a întrebat Boar şi a aruncat în scrumieră mucul de hârtie mocnind.

Madeleine nu i-a dat atenţie şi a luat de lângă tolba de piele o pălărie. Şi-a pus-o pe cap, potrivindu-i borul ca să-i acopere umflătura de pe tâmplă.

— Naziştii vor vedea în curând că le lipseşte un ofiţer, a spus ea, încheindu-şi haina, şi a deschis uşa. Când vor porni pe urmele lui Dietrich, ajung şi la mine. Se ştie că venea aici după trufe.

O rafală de vânt l-a izbit pe Boar în faţă.

— Unde te duci?

— Să vorbesc cu prietenii mei, a spus Madeleine şi s-a uitat la el. Mâine plecaţi, a adăugat ea şi a ieşit afară.

Boar s-a gândit s-o oprească. Apoi şi-a spus că nu avea rost. De fapt, pentru el nu mai conta nimic. Inima îi bătea, plămânii respirau, mâinile şi picioarele erau întregi, şi cu toate astea era terminat. Nu era bun de nimic. Cu toată fibra fiinţei sale, voia să lupte mai departe. Dar chiar dacă se întorcea acasă, nu putea să mai comande escadrile, niciodată. Nici să zboare cu un singur ochi. În cel mai bun caz, îl trimiteau să-şi petreacă toată viaţa în spatele unui birou. La naiba! Şi-a scos pistolul şi a numărat cartuşele, laolaltă cu cele de rezervă prinse la centură. Cuprins de o nemulţumire furioasă,