O oră mai târziu, în timp ce stătea pe scaun în aşteptarea lui Madeleine, sau a lui Ollie, a auzit un zgomot slab pe verandă. A ridicat pistolul. A tras cu urechea, apoi s-a furişat până la fereastră. A dat la o parte un colţ de perdea şi a aruncat o privire afară. Nimic.

Cioc. Cioc.

Recunoscând zgomotul, a răsuflat uşurat şi a deschis uşa.

Pe verandă a văzut o pasăre cu penajul colorat – porumbelul lui Ollie.

— Arăţi ca un afurisit de păun, a spus el clătinând din cap. Mă mir că n-ai fost doborâtă de glonţ.

Ducesa a ridicat capul spre el, înfoindu-şi penele. Boar s-a dus spre ea. Porumbiţa s-a îndepărtat cu mersul ei legănat. Şi-a întins aripile, pregătită să-şi ia zborul. Bărbatul s-a oprit. Încet de tot, a pus pistolul în toc.

Ducesa a zburat în curte. Boar a scrâşnit din dinţi. A rămas locului, apoi s-a întors spre casă, spunând:

— Iancheule, ţi s-a întors pasărea. Vino s-o vezi înainte să-şi ia zborul.

A intrat în casă, lăsând uşa deschisă. S-a lipit cu spatele de perete, să nu fie văzut de porumbiţă, şi a aşteptat. Au trecut aşa câteva minute. Boar era gata să renunţe, când a auzit un fâlfâit de aripi, apoi un zgomot de gheare pe lemn. O clipă mai târziu, pasărea intrase în casă.

Boar a trântit uşa. Tencuiala s-a crăpat. Ducesa a sărit în aer bătând din aripi. Bărbatul s-a uitat după porumbiţa lui Ollie, care zburătăcea prin bucătărie, lovindu-se de perdea şi răsturnând o cană de pe masă. Şi-a dat seama că n-are cum să prindă o pasăre cu mâinile goale, chiar şi într-o încăpere mică, aşa că a scos o pătură din ascunzătoarea de sub duşumea. A aruncat în aer pătura, ca pe o plasă. Ducesa s-a repezit într-o parte. Pătura a atins-o pe coadă, apoi a căzut pe duşumea. Porumbiţa a ţâşnit pe o poliţă.

Boar a ridicat pătura de jos şi, ţinând-o ca un matador, s-a apropiat de pasăre. Ducesa, cu trupul înclinat într-o parte, s-a agăţat cu ghearele de poliţă.

Boar a aruncat pătura peste ea. Pasărea a căzut pe duşumea, odată cu câteva cărţi. Sub ţesătura de lână se vedea o moviliţă ce se zvârcolea. Boar şi-a strecurat mâna pe sub pătură, a prins-o cu degetele de aripi, apoi a tras pasărea afară. Ducesa l-a lovit cu ciocul şi s-a înţepenit pe picioarele puternice.

Boar a strâns mâna mai tare şi a simţit tubul de bachelită. A întors porumbiţa şi i-a desfăcut clema de pe picior. A înfăşurat pasărea în pătură şi a legat colţurile, ca să nu scape.

A deşurubat căpăcelul, a scos bileţelul şi s-a holbat la literele fără înţeles.

— Fir-ar să fie!

Tocmai când se pregătea să pună hârtia la loc, a observat jacheta iancheului atârnată în cuier. A scotocit prin ea şi a găsit cărticica de coduri vârâtă în buzunarul de la piept. Când a deschis-o, din ea au căzut mai multe bileţele. Le-a cules de pe jos. Pe măsură ce citea mesajele, o variantă mult diferită faţă de ce îi citise Ollie, i se urca sângele la cap.

Ducesa a început să se agite. Pătura zvâcnea.

Boar s-a dus într-acolo şi a pus bocancul deasupra umflăturii. Când se pregătea să-şi coboare piciorul, s-a oprit. Deşi avea chef să strivească porumbelul iancheului, s-a aşezat la masă şi a descifrat mesajul. A simţit o arsură în capul pieptului. A mototolit hârtia, a azvârlit-o în soba cu lemne şi a privit-o cum arde. Apoi a luat un creion şi o hârtie. Folosindu-se de cărticica de coduri, a început să scrie.

Capitolul 44 AIRAINES, FRANŢA

Când a cotit pe drumul ce ieşea din sat, lui Ollie a început să-i bată inima nebuneşte. Automobilul mirosea a brânză şi a cărnuri afumate, ca şi cum nazistul îşi petrecuse tot timpul rechiziţionând hrana sătenilor înfometaţi. Şi-a dat seama că Madeleine nu era singura din Airaines pe care naziştii o jecmăneau.

A tot încercat vitezele ca să-şi dea seama cum funcţiona schimbătorul străin. Unde mă duc eu oare? Cât de departe o să ajung? Când se ducea la aerodrom să culeagă informaţii, mergea prin pădure de fiecare dată, temându-se că drumurile aveau să fie controlate de Wehrmacht. După trei kilometri, presupunerile lui s-au adeverit şi acum.

Când a luat o curbă, a văzut un soldat neamţ care bloca drumul cu ceva care semăna cu o capră de tăiat lemne. Soldatul şi-a ridicat arma.

Cuprins de groază, a scăpat piciorul de pe pedala de acceleraţie. Pulsul i-a crescut pe măsură ce automobilul încetinea. A luat pistolul lăsat pe locul pasagerului şi l-a vârât sub coapsă.

Cu puşca aşezată pe umăr, soldatul a ieşit în faţa lui.

Mintea lui Ollie a intrat în viteză: Să mă întorc? Să trec peste barieră? Şi-a înfundat chipiul pe cap, apoi a strâns mâinile pe volan. Când era gata să apese până la fund pedala de acceleraţie, soldatul a pus mâna pe baricada improvizată. Ollie era nehotărât, dar atunci a văzut cele două steguleţe fixate pe apărătorile roţilor. Pânzele roşii cu svastici negre fluturau în vânt. Soldatul a tras bariera, apoi a luat poziţia de drepţi. Şi-a pus arma la umăr şi cu celălalt braţ întins a executat salutul nazist.

Ollie a privit drept înainte, pentru a evita să-i întâlnească ochii. Când s-a apropiat de soldat, şi-a ridicat braţul, imitându-l, şi atunci a văzut sângele de pe manşetă. I s-a tăiat respiraţia. Când a trecut prin dreptul lui, şi-a coborât braţul repede. A schimbat viteza şi a accelerat. S-a uitat în oglinda retrovizoare, aşteptându-se să-l vadă ridicând arma. A văzut însă cum bariera se lăsa la loc.

În următoarele două, poate trei minute, drumul a fost liber până când din sens