Ollie şi-a tras şi mai mult chipiul pe cap, cu speranţa că nemţii nu aveau să recunoască un băiat american de la ţară deghizat în ofiţer nazist, sau să observe grămada neobişnuită din spatele său. Curentul stârnit de camioane era gata să-l scoată de pe drum. A redresat volanul şi a simţit că-i curge transpiraţia pe spate, până să-şi dea seama că era de fapt sângele din tunica lui Dietrich care i se îmbibase în maieu. După ce a trecut şi ultimul camion, a lăsat geamul jos şi a tras aer în piept.

După câţiva kilometri, a intrat pe un câmp gol. Vehiculul se legăna la fiecare hârtoapă. Ollie simţea atunci corpul lui Dietrich săltând pe banchetă.

A mers până la liziera pădurii şi a virat sub un şir de pini. Apăsând tare pe acceleraţie, a băgat automobilul la adăpostul crengilor din pădure, până când roţile s-au afundat în noroi. A scos cheia din contact şi a ieşit afară. S-a uitat de jur împrejur şi, la vreo patruzeci de metri, a văzut o casă arsă. Acoperişul lipsea, geamurile erau sparte, iar pereţii, înnegriţi de fum. A tras din spatele automobilului corpul lui Dietrich, care începuse să intre în rigor mortis. Pentru că nu a reuşit să-i îndrepte genunchii strânşi la piept, Ollie l-a aşezat pe mantaua de ofiţer şi l-a târât aşa peste câmp.

Când s-a apropiat de casă, a zărit o fântână de piatră, înconjurată de buruieni înalte. A tras mai tare. Umărul îi pulsa. Ajuns la fântână, a trebuit să se lase la pământ când a auzit apropiindu-se un vehicul. A închis ochii şi a ascultat cum zgomotul motorului creşte, apoi se îndepărtează.

A răsuflat adânc să mai capete putere, apoi l-a proptit pe Dietrich de zidul fântânii. Fără să se uite la faţa bărbatului, l-a acoperit cu mantaua. Cu spatele încordat, i-a ridicat trupul greoi. S-a opintit cât l-au ţinut puterile şi l-a rostogolit pe nazist, cu manta cu tot, în fântână. Se aştepta să audă un pleoscăit, dar a auzit o bufnitură îngrozitoare.

A aruncat înăuntru şi chipiul, şi tunica lui Dietrich. A simţit pe piele muşcătura aerului rece, care l-a făcut să regrete că nu îşi luase jacheta cu el. S-a întors la automobil şi a rupt nişte crengi de pin ca să-l camufleze. La un moment dat, nemţii aveau să descopere maşina şi pe nazist. Cu puţin noroc, putea să pară mâna Rezistenţei franceze, nu a unei femei de ispravă care culegea trufe. A scos pistolul din automobil şi l-a vârât la spate sub cureaua pantalonilor. Când lumina zilei a început să pălească, a pornit prin pădure, sperând că o luase în direcţia cea bună.

Drumul de întoarcere spre Airaines a fost cu mult mai greu decât toate incursiunile lui de noapte în căutare de informaţii. Abia scăpase de nazist, când s-a pornit ploaia. Începuse ca o burniţă uşoară, dar se preschimbase în lapoviţă. Fără haină pe el, se căznea să nu clănţăne din dinţi. Norii fumurii acopereau luna şi stelele care abia răsăriseră. Pentru că nu se mai putea orienta, Ollie s-a văzut nevoit să meargă pe marginea drumului. Când zărea apropiindu-se nişte faruri, se lăsa pe burtă după tufişuri, cu ace de gheaţă înţepându-l în ceafă. După ce treceau camioanele, se ridica şi îşi urma drumul, ştiind că peste câteva minute o să se arunce din nou la pământ.

Drumul era un furnicar de convoaie militare. Fie că naziştii îl căutau pe ofiţerul dispărut, fie că Wehrmacht-ul respecta cu stricteţe interdicţia de circulaţie după miezul nopţii, chiar şi pe o vreme câinoasă. Iar sus, deasupra norilor de furtună, huruiau bombardierele Luftwaffe care îşi vedeau mai departe de misiunea lor nocturnă de a îngenunchea Marea Britanie.

În loc de două ore cât i-ar fi trebuit să se întoarcă, a făcut patru. Când a ajuns la casa lui Madeleine, se lăsase noaptea. Tremura. Hainele ude i se lipiseră pe piele. A ciocănit în uşă cu degetele amorţite de frig. O clipă mai târziu, perdeaua de camuflaj s-a mişcat puţin într-o parte, lăsând să se vadă licărul unei lumânări.

Uşa s-a deschis larg. Madeleine l-a ajutat să intre şi imediat i-a pus o pătură pe umeri.

— Te-a văzut careva? l-a întrebat Boar, aşezat la masă.

Ollie a clătinat din cap. Şi-a strâns mai bine pătura pe lângă el şi s-a uitat la Madeleine, la pata de sânge închegat din părul ei.

— Cum mai e rana de la cap?

Femeia a ridicat din umeri, apoi i-a turnat într-o cană nişte apă caldă din ceainic.

Ollie a luat cana în mâini, lăsând căldura să-i dezgheţe degetele. A sorbit din ea, apoi a băgat de seamă că Madeleine stătea cu capul în jos şi nu îşi dezlipea privirea de la duşumea.

— Ce s-a întâmplat?

Buzele lui Madeleine tremurau uşor.

— Pasărea aia a ta s-a întors cât ai fost plecat, a spus Boar.

Ollie a lăsat cana pe masă. Pătura i-a căzut de pe umeri.

— Unde e?

Boar a cules un chiştoc de ţigară dintr-o scrumieră.

— Am trimis-o înapoi cu un mesaj prin care am înştiinţat RAF de situaţia noastră.

Ollie a simţit un gol în stomac.

— Nu avea cumva un bilet?

Madeleine a oftat adânc. A scos o bucată de hârtie din dulap şi i-a dat-o lui Ollie.

Ollie a văzut imediat că mesajul era scris pe o hârtie cu antetul Operaţiunii Columba. Dar nu era codificat. Şi nu era scrisul lui Susan. În timp ce citea, un fior l-a străbătut din cap până-n picioare. S-a uitat la Boar. Orbita ochiului bolnav părea umplută cu fum.

— Tu l-ai scris.

Boar s-a încruntat.

— Du-te naibii, iancheule!

Spiritele s-au încins. Ollie a aruncat hârtia, apoi s-a ridicat în picioare şi