— Nu! a strigat Madeleine.

Ollie voia să-l lovească, dar a auzit un ţăcănit, apoi a simţit ceva tare în piept. A coborât privirea şi a văzut pistolul lui Boar.

— Afurisita de pasăre nu m-a lăsat să mă apropii, a spus Boar, împungându-l pe Ollie cu pistolul. Madeleine a prins-o.

Ollie şi-a lăsat braţul jos şi a dus mâna la spate să scoată pistolul nazistului de sub curea.

— Destul! a strigat Madeleine, păşind între ei, ca un arbitru care întrerupe un meci.

Boar a coborât arma.

Cu ochii umezi, Madeleine s-a uitat la Ollie.

— Când m-am întors din sat, l-am găsit pe locotenent încercând să prindă porumbiţa, care nu îl lăsa să se apropie, a spus ea, punându-şi cu blândeţe mâinile pe umerii lui Ollie. Pasărea a venit la mine.

Trupul lui Ollie părea amorţit. A ridicat biletul de jos. Nu se simţea în stare să-l mai citească o dată, aşa că l-a băgat în buzunar. Năucit, a ieşit din casă şi s-a pierdut prin ploaia îngheţată.

Capitolul 45 EPPING, ANGLIA

Pământul s-a cutremurat. Una dintre pipele lui Bertie a căzut de pe poliţa şemineului. După atâtea bombardamente de noapte, Susan se obişnuise cu ele, aşa că s-a mulţumit să ridice pipa de jos, să o şteargă de fustă şi să o pună la loc. Apoi a îngenuncheat lângă Bertie, care stătea moleşit în fotoliu. Susan a luat un şervet umed dintr-un castron de faianţă şi l-a şters pe faţă.

Bertie a deschis ochii obosiţi.

— Trebuie să bei ceva, a spus ea.

— Mai târziu.

Când a umezit din nou bucata de pânză în apa din castron, casa a fost scuturată de o detunătură îngrozitoare. Din tavan au căzut bucăţele de tencuială. Bertie a tuşit, înecându-se.

— Vreau să te duci în adăpostul de pământ, să dormi acolo, a spus el.

Susan a auzit hârâitul din pieptul lui Bertie. Cu toate pastilele de sulfamidă, uleiul de eucalipt, vizitele zilnice ale doctorului Collins şi orele de stat cu prosopul pe cap deasupra unui vas cu apă fierbinte, starea lui se înrăutăţea văzând cu ochii.

— Nu, a spus ea, punându-i compresa pe frunte. Ne-am înţeles să nu mai intrăm acolo niciodată.

— Dar situaţia e tot mai rea acum, a spus Bertie.

Susan s-a gândit la bombardamente. Luftwaffe ataca Londra în fiecare noapte de mai bine de o lună. Încetase să mai ţină socoteala. Oraşul se prăbuşea. Oamenii mureau. Iar inamicul nu dădea nici un semn că ar fi încetinit ritmul. De fapt, atacurile chiar se înteţiseră, erau şi mai dese, şi mai nemiloase, de parcă Luftwaffe avea avioane şi bombe fără limită. Veneau întruna. În fiecare noapte. Cu bombe şi mai puternice. Şi aduceau distrugeri tot mai mari. Nu mai citea ziarele, îi era groază de ştirile despre victime, cele mai multe fiind oameni obişnuiţi. Îşi făcuse obiceiul să iasă din cameră când Bertie asculta ştirile zilei la radio. Aduse pe undele radiofonice, cuvintele o descurajau, vorbeau despre atrocităţi de război, şi mai ales îi reaminteau că Ollie rămăsese prins în mijlocul naziştilor. Cel mai probabil, Londra urma să fie bombardată de Hitler fără încetare ca să se predea până în primăvară. Viaţa, aşa cum o ştia ea, avea să se schimbe atunci pentru totdeauna.

— Nu-i las să mă trimită să dorm într-o gaură în pământ.

Bertie şi-a dat la o parte compresa de pe faţă şi a aruncat-o în vasul cu apă.

— Vreau să te duci la Northampton, a spus el, luând-o de mână.

Strânsoarea degetelor lui atât de vlăguite i-a pus lui Susan un nod în gât.

— Întotdeauna am fost mândru de tine, a continuat Bertie. Nu-mi pot închipui o nepoată mai minunată decât tine.

Lui Susan i s-au umplut ochii de lacrimi.

— Operaţiunea Columba are nevoie de tine, draga mea. Eşti de mai mare folos ţării dacă te ocupi de porumbei, în loc să te îngrijeşti de un bătrân puţin răcit.

— Nu vreau să te las singur.

— Nu te rog. Îţi cer să pleci, Susan, a spus Bertie şi s-a uitat la ea, pe sub pleoapele umflate de febră.

Susan i-a simţit degetele dându-i drumul. A văzut cum îi cade pe genunchi mâna slăbită, cu venele vineţii umflate. Şi-a şters lacrimile pe furiş.

În ultimele două zile, Bertie o îndemnase mereu să plece la Northampton. Cunoscându-l bine, îşi dădea că seama că nu putea să se lase până când nu avea să o ştie în siguranţă. Dar cum să îl lase singur? Cine să aibă grijă de el? Cu toate că în ultimul mesaj îi scrisese lui Ollie despre Northampton, Susan nu era încă pregătită să plece. Aici era acasă. Aici era bunicul, aici erau porumbeii. În sinea ei, ştia că trebuie să plece, dar nu astăzi. Nici mâine. Deocamdată, nu putea decât să amâne inevitabilul.

Susan a luat compresa, a stors-o puţin şi a pus-o din nou pe fruntea lui Bertie, simţind pielea fierbinte.

— Bine, a spus ea. Plec la Northampton când te însănătoşeşti.

Se aşteptase să protesteze. În schimb, bunicul s-a lăsat pe spate în fotoliu şi a întrebat-o:

— Ţi-am povestit cum s-au întâlnit părinţii tăi?

— Da, a spus Susan zâmbind. Dar îmi place cum povesteşti.

Înconjurată de mirosul slab de eucalipt, accese de tuse şi fornăituri, Susan a ascultat o variantă mult prescurtată a povestirii lui Bertie. O auzise de o sută de ori poate, dar în această seară era ceva diferit. Cuvintele bunicului erau nepreţuite, pentru că zilele când avea să-i mai asculte poveştile erau numărate.

Capitolul 46 EPPING, ANGLIA

Un muc de lumânare arunca peste încăpere o lumină roşietică tremurătoare. Susan s-a uitat la Bertie, adormit în fotoliu. Pieptul i se ridica, apoi cobora încet. A oftat adânc. Nu se mişcase de lângă el, îşi petrecuse