toată noaptea pe sofa. După ce tuşise îngrozitor o seară întreagă, era mulţumită că putea în sfârşit să se odihnească. Spera şi că trecuse greul bombardamentelor din acea noapte.

În timp ce se chinuia să adoarmă, un fâşâit, ca de veveriţă strecurată în pod, a făcut-o să se ridice în capul oaselor. Perna pe care ţinuse capul a căzut de pe sofa. Bertie a deschis ochii şi şi-a dres glasul:

— Eşti bine, draga mea?

A făcut semn că da şi a mai aprins o lumânare, încordându-şi auzul. Huruit de explozii în depărtare. Rafale de vânt care făceau să scârţâie casa. Şi, câteva secunde mai târziu, un fâlfâit. Ducesa a coborât fulgerător în sufragerie.

Susan a ţâşnit în picioare, nerăbdătoare să-şi ţină în braţe porumbiţa, s-o mângâie pe aripi, să-i încălzească penele. Ca să nu mai repete greşeala de a lăsa deschisă fereastra dormitorului, a luat-o la fugă în sus pe scări şi a închis-o repede ca s-o împiedice să zboare pe neaşteptate. În timp ce alerga pe coridorul de la etaj, s-a gândit cu inima plină de speranţă la mesajul lui Ollie. Bătăile inimii i s-au înteţit. A coborât în grabă scările şi a rămas încremenită.

A găsit-o pe Ducesa cocoţată pe genunchii lui Bertie. Penajul ei minunat, cândva strălucitor în nuanţele fluorescente de verde şi purpuriu, arăta spălăcit şi fără luciu, ca argintul patinat. Cu toate că pentru un porumbel era în puterea vârstei, părea vlăguită. Poate era devină lumina lumânării. Sau poate că înfăţişarea obosită a Ducesei reflecta starea proastă a lui Bertie – neras, cu părul murdar şi oasele ascuţite ale umerilor care i se vedeau prin bluza de pijama.

— E istovită, a spus Bertie şi a tuşit în batistă.

Ducesa a clipit din ochi.

— Nici eu nu mă simt bine, i-a spus Bertie porumbiţei.

Susan a ridicat-o încet pe Ducesa, desfăcând cu grijă gheara care se agăţase în pătura lui Bertie. A sărutat-o pe cap, apoi a mângâiat-o pe aripi. Ducesa a închis ochii.

— A îngheţat, a spus Susan.

A început să-i sufle aer cald peste pene. După câteva minute, a băgat de seamă că porumbiţa adormise. Ca să nu o trezească, nu i-a mai desfăcut tubul de la picior, ci doar a scos biletul şi a pus căpăcelul la loc. A aşezat-o cu blândeţe pe genunchii lui Bertie.

— Este prea mult pentru ea, a spus Susan.

Bertie a mângâiat pasărea pe spate cu un deget. Susan s-a uitat lung la porumbiţa epuizată şi la bunicul său, sfârşit de boală. Era hotărâtă să-i pună pe picioare pe amândoi. Pentru început, trebuia să o ţină în casă pe Ducesa mai multe zile înainte de a-i da drumul din nou. Cât despre Bertie, avea să-l trateze cu pastile de sulfamidă şi cu inhalaţii până când infecţia din plămâni dădea înapoi.

A strâns în mână peticul de hârtie răsucit. Mai mult ca oricând, îi lipsea Ollie. Tânjea după cuvintele lui care îi dădeau speranţa că totul va fi bine. Când a desfăcut biletul, a avut un şoc văzând scrisul necunoscut. A luat repede cartea de coduri şi a început să descifreze mesajul.

Susan,

Regret să scriu asta. Am dat piept cu inamicul. Ollie a fugit şi nu s-a mai întors.

— Nu! a strigat Susan.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Bertie, cuprins de tuse.

Susan a clătinat din cap şi a continuat decodificarea. Cu greu a reuşit să se concentreze în timp ce transpunea mesajul.

Cred că a fost capturat. Găsit cartea de coduri în lucrurile lui. Nu mai scrie. Anunţă RAF că încerc să evadez mâine. Locotenent-aviator Clyde Boar, RAF

— Nu se poate...

I se tăiase respiraţia. Picioarele o lăsaseră.

Bertie şi-a pus ochelarii. Susan i-a întins hârtia, apoi a luat-o pe Ducesa şi a strâns-o la piept. În timp ce Bertie citea mesajul, se ruga în sinea ei să fi înţeles greşit cuvintele după ce undele de şoc ale bombelor îi zgâlţâiseră creierul ca pe un glob de sticlă cu zăpadă. Ştia însă prea bine ce citise. Şi ce însemnau acele cuvinte. Era limpede că întâmplările de acolo, din Franţa, oricare ar fi fost ele, avuseseră urmări tragice.

Nu! Nu Ollie! Groaza i s-a strâns într-un nod în gât. Îi venea să vomite. Este în viaţă, încerca ea să se convingă. Se va întoarce acasă. Însă cuvintele de pe bucata aceea de hârtie o spuneau foarte clar. Pierduse orice speranţă că avea să se întoarcă la ea. Ollie pierise. A inundat-o un val de singurătate. Cu mintea şi trupul răvăşite, a început să plângă.

Bertie a lăsat încet hârtia jos şi şi-a scos ochelarii. A întins braţele spre ea. Susan i-a dat drumul Ducesei şi s-a cuibărit la pieptul lui.

— Trebuie să ne păstrăm credinţa că e teafăr, a spus Bertie.

Ducesa se învârtea în cerc pe podea. Susan simţea cum pieptul bunicului tresălta în timp ce căuta să îşi înăbuşe tusea.

— Ce mai putem face?

— Întâi de toate, trimitem mesajul la RAF.

Susan s-a ridicat în picioare şi şi-a şters lacrimile.

— Şi pe urmă?

— Aşteptăm.

— Trebuie să putem face ceva.

— În momentul ăsta, ştim doar că Oliver al nostru este dat dispărut.

La auzul cuvântului dispărut, Susan şi-a îngropat faţa în mâini.

Ducesa şi-a ridicat capul. S-a apropiat legănându-se de ea şi a ciugulit-o uşor de gleznă. Susan s-a uitat la porumbiţă. Ducesa a început să râcâie lemnul cu ghearele. Susan a întins mâna să o ridice de jos, dar Ducesa a fluturat din aripi până la fereastră şi a început să dea cu ciocul în perdeaua de camuflaj.

— Vrea să plece, a spus Bertie.

Ollie nu mai este acolo să primească mesajul. Susan şi-a încleştat mâinile ca să le oprească din tremurat.

Ducesa şi-a întins aripile şi a început să zboare.