A doua zi, pe cine crezi că a văzut Valeria venind, palid, domolit şi pocăit, ca un câine cu coada între picioare? Pe Ladima!… Ea bună, l-a primit, i-a făcut cafea, şi el a stat pe divan, fumând până pe la cinci, când am venit eu. Ei, ce era să fac?… Am stat îmbufnată în dormitor vreo jumătate de oră… pe urmă mi s-a făcut milă şi ne-am împăcat.

  Povestea asta pune între mine şi existenţă ca un soi de catifea care împiedică orice contact şi control. Îmi aminteşte organic de toate indigestiile pe care le-am avut. Atât de multe fapte care sunt totuşi în clipa noastră nu le putem bănui în viaţă, la doi paşi de noi… Din cauza mea, Ladima s-a răsucit în el. Şi nici o fibră n-a tresărit singură în mine.

  Emy dragă, Îmi ceri să răspund eu pentru tine la întrebările puse de tânărul gazetar… Lasă atunci pe mâine, Emy, Emy, sunt îngrozitor de obosit. Simt că se macină ceva în mine. Steaua vânătorilor asta nu ar fi o greutate, deşi eu o scriu aproape toată, căci şi articolele pe care le primesc de afară trebuie să le refac în întregime… Tot eu o corectez, eu o paginez… Trebuie să răspund şi la corespondenţa pe care o trimit cititorii… Şi pe ce drumuri de viaţă şi de moarte e gândul meu când tai un di ca să pun un de… Sunt obosit… Am şi acasă plictiseli… Nu ştiu dacă am să rămân, pentru că atât cât îmi dau ei nu scot nici chiria şi o cafea cu lapte pe zi… Aş vrea să introduc o cronică dramatică, deşi e o revistă de specialitate, Emy, dar nu ştiu dacă o să-mi dea teatrele bilete. În orice caz, la nevoie, cumpăr şi tot mă duc… Vreau să continui neapărat ceea ce am început la Veacul… Îmi spui că ai primit cu poşta tăieturi din gazeta cu ecouri, în care sunt înjurat… Nu e nimic… Nimic, Emy… Nu ştiu dacă tu cunoşti un vers din Rimbaud, care nu-mi mai iese din cap de vreo două luni încoace:

  Des serpentes géants dévorais par de punaisés.

  Cu astfel de „oameni” lupta e zadarnică…

  Anecdota din gazeta lor despre răutatea mea e o stupiditate… Nu cred că sunt aşa cum mă văd ei… Dimpotrivă, simt uneori că e în mine o imensă doză de bunătate inutilă… O bunătate cu care nimeni nu are ce face… O bunătate care se trece ca un fruct necules. O bunătate care se resoarbe, descompusă, ca o otravă.

  Cu bine, Emy, draga mea.

  G.

  P. S. Am trecut ieri pe la cizmar să văd dacă pantofii sunt gata… Trec mâine să ţi-i aduc.

  Înţeleg, intens, ca un şurub răsucit în gândul meu, că va trebui, cu orice preţ, să iau aceste scrisori, care nu trebuie să mai slujească, pentru nimeni în viitor, drept afrodiziac.

  Mă întreb însă dacă nu va fi nevoie, pentru ca să câştig încrederea Emiliei şi să-i pot cere scrisorile, să mă culc (ca să întrebuinţez barbarismul şi eufemismul acesta) cu ea din nou. Dar numai gândul acesta şi mă, descurajează… Niciodată n-am avut-o de două ori pe Emilia… O dată da, căci vin ameţit de pe drum de imaginea care mă obsedează şi, oricât de mediocră, întâia ei îmbrăţişare nu mă dezmeticeşte decât aproape de urmă. Dar a doua oară nu, căci încep să mi se năzare toate lipsurile ei, şi nimic nu vine să-mi contrabalanseze sugestiile de dezgust care urmează.

  Ceea ce mă surprinde însă e constatarea că nu corpul Emiliei mă împiedică s-o am încă o dată, ci capul. În anume sens, corpul ei nu e lipsit de frumuseţe. Aşa cum stă pe spate acum, cu mâinile sub cap, cu un picior îndoit, iar cu celălalt, dinspre mine, întins, nu pot spune că e urâtă. Nici un moment carnea nu atârnă pe ea, căci e tânără. Sânii s-au înmuiat, dar fără să-şi piardă conturul. Şi-au lărgit numai puţin baza… Pântecele nu coboară brusc, când se termină coastele, căci are coşul pieptului lat, ci rămâne aşa între coaste şi încheieturile scurte abia aparente, ale coapselor, ca un vas plin cu câteva ocoluri de gutuie, însă şi care se suge puţin în dreapta şi în stânga. Ochiul mic, închis al buricului e subliniat de o cută uşoară, dintr-o parte întra-alta, ca un arc de paranteză culcată ce se topeşte uşor spre şolduri. Ceea ce are îndeosebi plastic e perniţa de carne triunghiulară, care precede cei câţiva cârlionţi de mătase blondă ai feminităţii ei. Acolo, încă, are o frumuseţe proaspătă de blondă grasă… E sigur că acolo e, în felul ei, mai frumoasă decât doamna T., care este acoperită cu un puf arămiu excesiv.

  Toate ar fi cum ar fi, dacă n-ar avea capul pe care-l are. Rotund, cu frunte limpede de orice cută, cu nasul frumos, îndreptat în jos, cu arcadele geometrice arcuite spre tâmple. Orbitele ei sunt fără adâncime. Ochii mari, sus, sunt despărţiţi, cu o îndoire, de sprâncenele trase, iar jos obrajii pornesc imediat de sub gene, reducând la minimum pleoapa. O frumuseţe ideală desenată de un profesor de caligrafie, fără nici un mister, care ţine în acelaşi timp şi de acadea şi de parfum prost. Mă gândesc iar: cap de pisică de lemn cu coc la spate.

  Se spune adesea: femeile nu trebuie să arate prea mult din corpul lor, căci atunci dispare „misterul atracţiei”… Ca şi când misterul unei femei iar sta în sexul ei, iar nu în sufletul ei. Unii merg mai departe şi se întreabă cu îngrijorare, auzind despre progresele nudismului. Cum? Să dispară ceea ce făcea misterul femeii, îmbrăcămintea? Atunci dispare şi feminitatea.

  Dar sunt femei goale ca un măr, care au mai mult mister decât zeci de femei îmbrăcate până