— Nu ştiu… N-aş putea să-ţi explic. M-a impresionat gestul de a-mi da cheia… A dizolvat totul în mine…

  —?!

  — Trăiesc într-o lume atât de rea… Neînţelegătoare. Vocea îi părea înlăcrămată. Şi-a muşcat uşor buza de jos.

  —?!

  — O lume cupidă, frământată de bănuieli meschine… Gestul cam trăsnit… Aşa cu voie bună… M-a cutremurat… Simţeam că trebuie să-ţi răspund cu ce e mai bun în mine…

  I-am luat mâna caldă, i-am mângâiat părul. Mi-a zâmbit copilăros.

  — Ceea ce făcuseşi era drăguţ, iar lucrurile frumoase sunt puţine… Dacă le laşi fără răspuns e păcat… Şi arcuind uşor umerii, întorcând iar capul, ca o lămurire mică a gestului ei: Mi-ai cerut asta. Şi-a culcat apoi încet obrazul cu o bucurie tristă pe braţul dus sub căpătâi.

  De la o vreme, simt că Emilia mă priveşte cu o linişte penibilă. Mă examinează cu o curiozitate de muscă plictisită. Dar trebuie să merg spre destinul gândurilor mele, pentru că mă duce într-acolo o memorie care scapă oricărui itinerar al raţiunii, cum viaţa vegetativă scapă controlului voinţei. De altfel, această trăire în trecut, aprig şi voluptuos dureroasă, tine, fără îndoială, de ordinul vegetativ. N-aş putea să o provoc oricând vreau şi nu mă pot sustrage ei orice sforţare aş face.

  Întrebarea Emiliei mi-e penibilă ca o întrerupere dintr-o îmbrăţişare prelungită.

  — Ai dormit?

  — Nu.

  — Erai cu ochii închişi…

  — Mă gândeam… Mă gândeam la bietul Ladima acesta… Ceea ce calculasem cu grijă să nu mărturisesc mi se pare îngăduit să afirm acum când mint. Pentru întâia dată, încurajată, Emilia are o vorbă afectuoasă pentru el.

  — Era băiat bun, săracu'… Mă mai necăjea el câteodată… Dar îi părea grozav de rău… Venea pe urmă să-şi ceară iertare… Ce puteam să fac?… Mi-era milă de el… Dar… Înţelegea şi el că nu se poate altfel.

  O privesc uimit…

  — Crezi că înţelegea?

  — Daa… Mai ales la urmă… Sigur că înţelegea… Uite… Aşa, cam o săptămână după ce m-am făcut bine… A fost, aci la noi, o scenă grozavă… Iar îl apucaseră aiurelile. Ascultă, nu ştiu dacă tu îţi aduci aminte… Ai venit tu odată la mine. Aşa cam pe la Bunavestire sau pe la Florii… Nu… Nu te-ai urcat sus. A venit singură Gina să-mi spuie să mă îmbrac şi să viu jos la maşină ca să mergem la masă…

  — E adevărat… Dar nu pricep absolut deloc… În ce mod sunt amestecat eu în această întâmplare…

  — Să vezi… El era la noi… Abia mă făcusem bine, şi săracul, era foarte bucuros… Adusese prăjitură şi hotărâsem să stăm împreună cu Valeria, toată seara, toţi trei. Vorbea vesel, râdea, povestea…

  Când a venit, Gina a văzut situaţia încurcată şi nu ştia ce să facă. Mi-a făcut semn şi mi se pare că el a văzut că are să-mi spună ceva… Am trecut amândouă în dormitor şi mi-a spus că tu eşti cu maşina jos, că mergeţi la masă şi că ea a venit să mă ia şi pe mine, că tot n-am mai ieşit de atâta vreme… Drept să-ţi spun, mi-a făcut mare plăcere asta… De o lună şi mai bine nu mai mâncasem în oraş… Şi am început să mă îmbrac numaidecât… Ea a coborât jos, zicea că ai zis că ţi-e urât să aştepţi singur în maşină. I-am spus că vin numaidecât, dar să aştepţi după colţ, căci mi-era frică să nu vie Ladima… Când m-a văzut îmbrăcată… El, care amuţise, m-a privit galben.

  — Unde te duci?

  — Vorba aia, deşi mă plictisea… I-am spus:

  — Fac doi paşi cu Gina pe jos şi mă întorc.

  — Ce mai e şi asta?… Ziceai că rămâi acasă?… Spune-i Ginei să rămâie şi ea.

  — Dacă-ţi spun că facem doi paşi şi ne întoarcem…

  Era foarte abătut şi-şi frângea mâinile. Nu ştia ce să spună. Parcă nu mai putea respira.

  — Ascultă, Emilia, te rog nu pleca… Rămâi aci, rămâi cu noi astă-seară. Avea şi el hazul lui, ce să-i faci? Îmi aranjasem lucrurile în poşetă, îmi căutam mănuşile… Atunci a venit el spre mine fierbând:

  — Te rog să-mi spui cine te aşteaptă jos în maşină? Când am văzut obrăznicia asta, m-am enervat… Ţi-am spus eu: sunt bună, bună cât vrei, dar când văd că cineva se obrăzniceşte…

  — Asta nu te priveşte pe dumneata…

  — A rămas aşa ca năucit.

  — Cum nu mă priveşte?

  — Da de unde până unde, asta?

  S-a apropiat de mine, că zău, drept să-ţi spun, am crezut că o să mă lovească. Îi ardeau ochii.

  — Ascultă, Emilia nu ţi-e ruşine să-mi spui asta? Îmi venea să-i trântesc poşeta în cap, dar mi-era milă de el. L-am repezit scurt.

  — Te rog să mă slăbeşti şi să nu te amesteci unde nu-ţi fierbe oala.

  Am crezut că face spumă la gură… A început să urle la mine, trântind lucrurile pe masă.

  — Eşti o mizerabilă… Acum înţeleg mai bine ca oricând. Eşti cu adevărat… Dar ce nu m-a făcut: târâtură, târfă. Eeee! Eeee! Când am văzut asta, am crezut că-mi vine damblaua… Când m-am uitat o dată la el şi când l-am repezit.

  — Ia ascultă, domnule Ladima… Domnule Ladima… Şi Emilia pune pe silaba dom un accent greu, ca spatele ei, iar repetarea numelui o face cu o ironie şuierătoare. Unde te trezeşti, domnule? Dar ce, ai contract cu mine să mă pisezi atâta?… Auzi, asta-i bună… Da ce, dumneata ai plătit chiria aci? Ai numărat dumneata 30 de mii la Bunavestire?… Şi pe urmă i-am arăta tuşa, scurt… Te rog ieşi afară… A început să urle iar… Bălăbănind mâinile.

  — De plecat am să plec… Atâta neruşinare m-a săturat. Înţelegi, m-am săturat… M-am saturat… Mi-2 silă… Mă sufocă dezgustul… Şi încă din prag,