pe ochi și m-ai vedea așa cum sînt în realitate: zîna zînelor, minunea minunilor. Te-aș învăța cum să mă iubești, cum să mă strîngi în brațe, și ți-aș arăta stelele, una după alta, cum numai eu știu să le arăt, și ți-aș revela poeții lumii… Te-aș învăța cuvinte rare și neștiute… Brînduș, exclamă ea patetic, strîngîndu-i brațul și trăgîndu-l încet spre ea, te-aș învăța cum să pronunți cuvintele grele și nestemate, cuvinte grecești și persane.

— Dă-mi drumul! făcu deodată Brînduș, încercînd să se ridice.

— Te-aș învăța să rostești: apodictic, teoforic, șalimar.

— Dă-mi drumul! strigă Brînduș cu o voce gravă, aproape amenințătoare și, cu un gest brusc, se desprinse din strînsoarea ei și sări în picioare.

— Vorbești de un ceas. Vorbești întruna, așa cum vorbesc fetele, cuvinte multe și neînțelese, cuvinte femeiești. Degeaba mi le-ai spus și mi le-ai repetat. Nu vreau să le învăț. N-am nevoie de ele. Eu știu ce știu; n-am nevoie de altceva.

O privea cum rămăsese la picioarele lui, în iarbă, cu rochia prea scurtă, cu capul plecat pe genunchi, și zîmbi.

— Credeai că d-aia mă uit spre pădure, că mi-ar fi frică. Dar eu priveam pentru că se înnoptează și mai am de mers trei ceasuri. La noapte rămîn pe munte. Are să iasă luna abia după miezul nopții și vreau să rămîn acolo, în vîrf, s-o văd cum răsare. Ziceai că mi-e frică!… exclamă mîhnit și scuipă în lături. Dacă mi-ar fi fost frică, nu l-aș fi lăsat pe Valentin să mă umple de sînge. L-aș fi doborît cu un singur pumn. Dar voiam să-i dovedesc și lui că nu mi-e frică de durere, că pot îndura oricît, că ar putea să mă bată și cu biciul și tot n-aș scrîșni din dinți. Eu mă oțelesc întruna, mă învăț cu relele, mă tot pregătesc. Căci eu nu sînt ca ceilalți, eu sînt copil găsit. Eu n-am să fiu om de rînd, eu am să ajung o dată foarte mare, mai mare ca Alexandru Machedon. Am să stăpînesc într-o zi lumea toată. Eu știu ce știu. De aceea nu fac ca ceilalți. Eu dorm noaptea pe munte și nu mi-e frică, și mă urc în copaci fără să mă simtă paserea, și într-o zi am să-mi pot da drumul pe rîpă fără să mă vatăm. Eu sînt un copil găsit, eu n-am părinți de rînd ca ceilalți.

— Brînduș, Măria ta! strigă deodată Agripina, cuprinzîndu-i genunchii. Poate-i fi os de domn?!

— Degeaba îți bați joc de mine, făcu Brînduș zîmbind, că tot nu mă supăr. Eu m-am învățat cu batjocura și cu răutatea, și nu mă supăr și nici nu mă înveselesc, ca ceilalți.

— Măria ta, începu patetic Agripina, lasă-mă să te mîngîi și să-ți sărut mîinile, să știu că am mîngîiat și eu fecior împărătesc!

— Vorbești întruna, o întrerupse Brînduș, vorbești prea mult. De aceea se feresc băieții de tine. Le vorbești cît în lună și-n soare, și băiatul fuge; nu te înțelege întotdeauna și crede că îți bați joc de el, și începe să se ferească de tine. Așa s-a întîmplat cu toți: fug de tine, că le vorbești prea mult și prea frumos.

Tăcu și o privi din nou cu milă. Agripina îi lăsase genunchii și mîinile îi atîrnau acum obosite în iarbă. Nu cuteza să-și ridice capul.

— Dacă te podidește plînsul, să plîngi, continuă Brînduș, căci tu ești fată, tu poți plînge, nu e rușine. Cu mine e altceva, adăugă. Întîi și-ntîi eu sînt băiat și băieții nu plîng. Și-apoi, eu sînt copil găsit, nu sînt ca ceilalți. Și-acum m-am dus, adăugă tîrziu, că am de mers trei ceasuri. Noapte bună!

Începu să urce cărarea. O auzea cum plînge, dar nu întoarse capul; își continuă drumul înaintînd, după obiceiul lui, cu pasul lin și spornic, cu mîinile în buzunarele pantalonilor, concentrat.

Täsch, iulie 1955

[1] Căderea unui înger, poem metafizic al autorului romantic francez Alphonse de Lamartine (1790–1869) (fr.) (n. r.)

O fotografie veche de 14 ani

Cu patru ani înainte i se întîmplase același lucru: găsise biserica pe neașteptate, cînd începuse să-i fie teamă că se rătăcise. O clădire cuminte și fără vîrstă, întru nimic deosebită de casele dimprejur. Era atîta lume, încît se oprise lîngă ușă, dezorientat.

De data aceasta, biserica era goală. Dar zări un ușier lîngă altar și se îndreptă spre el în vîrful picioarelor.

— Numele meu e Dumitru, începu el zîmbind. Nu cred că vă mai aduceți aminte de mine. Am fost pe aici acum patru ani. Ca să vă spun drept, venisem din greșeală, adăugă după o scurtă șovăire, coborînd glasul. Credeam că are să fie un festival al asociațiilor culturale baltice. Soția mea e letonă. Știam că o să-i facă mare plăcere aflînd că am traversat jumătate de oraș ca să asist la un festival baltic. Și, ce să vă spun, am fost impresionat de cum am intrat: toată sala asta plină de lume, și doctor Martin vorbind de la pupitru. Vorbea înflăcărat și sincer, ca un profet.

— Un festival al asociațiilor culturale baltice? spuse ușierul clipind din ochi. Parcă mi-aduc aminte.

— Dar vedeți, tocmai asta e frumusețea, adăugă Dumitru zîmbind din nou. Festivalul avusese loc cu o săptămînă mai înainte, și eu nu știusem. Mă înșelasem cu o săptămînă. Citisem afișul și nu observasem data. Mare e puterea lui Dumnezeu! exclamă cu gravitate. Venisem pentru festival și cînd colo, aici, în sala asta, predica doctor Martin. Predica și făcea miracole.

— Parcă mi-aduc aminte, vorbi din nou ușierul. Un festival al asociațiilor baltice, al tuturor asociațiilor baltice. A fost foarte frumos… Conferințe, coruri, dansuri… îmi aduc aminte.

— Îmi pare rău că nu l-am văzut și eu, începu Dumitru după o pauză. Confundasem datele și am venit o săptămînă mai tîrziu. Dar, cum vă spuneam, așa s-a întîmplat minunea: dintr-o greșeală de dată. Chestie de o săptămînă.

— Îmi aduc foarte bine aminte, reluă ușierul. Coruri