tu, Vano, nu crezi că Krivoșein a comis vreo crimă — nu e un astfel de om. Acolo, ori s-a întâmplat o nenorocire, ori e o neînțelegere, și atunci trebuie să-l ajuți. În al doilea rând, așteptai de multă vreme prilejul să-i cucerești încrederea, să ți-l apropii. Acest prilej s-a ivit acum. Probabil că el are motive serioase să se ascundă. Dar să nu-și închipuie că Androsiașvili este un om pe care nu te poți bizui, care se va eschiva din cauza unor considerente meschine. Nu! Sigur că nici la Dneprovsk n-o să mă apuc să-l chestionez. Dacă o să vrea, o să-mi povestească singur totul. Dar această descoperire trebuie păstrată cu grijă. Ea e mai presus decât amorul propriu”.

Vano Alexandrovici simți un sentiment de ușurare și liniște sufletească. Reușise să se învingă și să ia o hotărâre înțeleaptă…

Aspirantul Krivoșein nu dormea nici el. El continua lectura jurnalului.

Capitolu

l

2

…În viață ca și în știință, aproape orice țel se atinge pe căi ocolite, iar drumul cel drept către țintă apare cu claritate minții doar atunci când aceasta a și fost atinsă.

L M. SECENOV: Reflexele creierului

„5 ianuarie. Iată că și eu m-am trezit în situația omului care a servit drept ciornă pentru realizarea unei copii mai reușite. Și cu toate că eu însumi sunt creatorul copiei, nu găsesc nimic plăcut în asta.

— Știi că ai un nepot foarte interesant, mi-a spus Lena, după ce le-am făcut cunoștință, în seara de revelion. E simpatic.

După aceea m-am studiat o oră întreagă în fața oglinzii de acasă. Tabloul era deplorabil… Apoi e și mai abil în discuții. Nu mă pot măsura cu el…

Nu, Viktor Kraveț se comportă față de Lena ca un gentleman. Fie că în el acționează vechile amintiri, fie că-și dă seama de posibilitățile pe care le are, de a cuceri inimile, aparent însă pare indiferent față de Lena. Dar dacă și-ar da puțină osteneală, ar trebui să-mi iau adio de la Lena.

…Când trec cu el prin cartierul academicienilor sau prin parcul institutului, fetele pe care le întâlnim și care înainte abia îmi răspundeau la salut, printr-o înclinare a capului, acum mă salută cu multă voioșie.

— Bună ziua, Valentin Vasilievici! strigă ele și trag cu ochiul la tânărul necunoscut de lângă mine.

Și ce frumos schiază! Ieri am plecat toți trei afară din oraș. El și cu Lena m-au lăsat cu mult în urma lor.

Și cum au mai dansat la balul de revelion!

Până și secretara Linocika, cea care până atunci nici nu cunoștea măcar drumul spre laborator, acum mereu o vezi că vine cu câte o hârtie de la secretariat.

— Bună ziua, Valentin Vasilievici! Bună ziua Vitia… Vai, ce interesant e la dumneavoastră aici, numai țevi!

Într-un cuvânt, acum mă studiez zilnic, nu numai pe mine, așa cum sunt, ci și pe mine, așa cum aș fi putut să fiu, dacă nu… Dacă nu ce? Dacă n-ar fi fost foametea din timpul războiului și de după război, asemănarea ereditară cu tatăl meu, din păcate, nu prea arătos („leit taică-su, cu fața mare!”, spuneau adesea rudele despre mine, minunându-se), obstacolele din calea vieții, un mod de viață atât de nesănătos: laborator, bibliotecă, cameră, discuții, frământări, miasmele reactivilor și nici un efort fizic… Nu, serios, nu eu am fost acela care m-am căznit să devin urât, gras, adus de spate, greu de cap, dar așa a fost să fie.

În ceea ce privește ideea mea, ar trebui să fiu mândru că am întrecut natura! Dar nu mă prea trage inima…

Nu, totuși, ideea e dăunătoare. Să admitem că vom perfecționa metoda sintezei dirijate până la capăt. Vom reuși să facem oameni admirabili, puternici, frumoși, talentați, energici, cu vaste cunoștințe — mă rog, niște stăpâni ai vieții, ca cei de pe afișul „La CEC am economisit, mobilă ne-am agonisit!” Iar cei după care îi vom reproduce înseamnă că reprezintă doar niște ciorne stricate de viață? Pentru ce să-i umilim în felul acesta? Frumoasă „răsplată” a vieții. Păreri de rău pentru imperfecțiunea proprie, gândul că niciodată nu vei reuși să devii perfect, pentru că, în locul unei producții puse la punct, pe tine te-a adus pe lume o mamă obișnuită! Înseamnă că metoda noastră de sinteză a omului este împotriva oamenilor? Și nu numai împotriva celor răi, ci a tuturor, deoarece fiecare dintre noi este imperfect, într-o anumită privință. Înseamnă că și oamenii bun (obișnuiți, nu artificiali) o vor duce mai greu în viață?

(Asta-i! Uite așa ești tu, Krivoșein, ai pielea groasă… Până nu te atinge pe tine ceva direct, nu-ți dai seama. „Să-i bați cuie în cap, nu altceva”, cum spunea babacul. Bine, e în regulă. Nu-i important cum mi-am dat seama, important e că mi-am dat seama.)

Am la ce să mă gândesc… Se pare că toate defectele oamenilor au o natură comună — imperfecțiunea. Să luăm, de exemplu, o trăsătură de caracter bună și frumoasă: candoarea. Ea este sădită în noi încă din copilărie. Dar natura nu și-a jucat rolul până la capăt, educația a cam greșit, împrejurările vieții nu au fost cele prielnice și în locul candorii a ieșit o prostie înspăimântătoare. În același mod, în locul unei precauții pline de înțelepciune, a apărut frica, în locul încrederii în sine, atât de necesară în viață, îngâmfarea, în locul sincerității și al unui scepticism sănătos, cinismul, în locul îndrăznelii lucide neobrăzarea, lipsa de bun simț, în locul inteligenței șiretenia.

Neputința noastră în fața imperfecțiunii noi o ascundem în dosul a tot felul de zicale glumețe („a căzut în cap când era mic”), științifice („degradarea personalității”, „complex de inferioritate”), obișnuite („nu i-a fost dat”, „n-are har”). Înainte se spunea „har de la dumnezeu”, în secolul nostru materialist se spune „dar al naturii”. Și, în fond, tot dracul ăla e. Oricum, nu depinde de om. Unii îl au, alții nu.

Și se poate ghici de ce „nu i-a fost dat”. În comuna primitivă și în celelalte formațiuni sociale perfecțiunea omului nu era obligatorie. Trăiești, poți să muncești, să te