elucidează probleme de mentalitate și de natură procedurală care îngăduie înțelegerea mai subtilă și mai nuanțată a lumii românești. În acest moment există relativ puține familii de orășeni de la noi care să nu se fi întâlnit cu problemele legate de înmormântarea vreunui aparținător sau prieten, de la chestiunea costurilor la gestionarea situației ca atare – între formalitățile de îndeplinit și ritualurile cerute de tradiție –, având de făcut față, nu o dată, aglomerării din incintele cimitirelor, chestiunii îngropărilor suprapuse sau, pur și simplu, celor legate de epuizarea locurilor de veci. Sunt locuri în care, de destui ani deja, au apărut cimitire private, unde un loc de veci costă sume nu tocmai modice. În fața unor circumstanțe de acest fel, cremațiunea poate fi o soluție practică, așa cum se întâmplă deja în atâtea alte locuri ale lumii, unde sporul demografic din ultimul secol atrage după sine și amplificarea problemelor legate de exitul din viață.

Concentrându-se asupra ultimelor două secole de istorie, Marius Rotar trece succint în revistă premisele actualelor dezvoltări, neocolind nici discuțiile și poziționările pro și contra cremațiunii, analizând circumstanțele și motivațiile dezbaterii, comparând evoluțiile din etapa interbelică cu cea comunistă, postbelică.

Istoria cremațiunii moderne în România continuă una dintre liniile configurate încă de B.P. Hasdeu și de N. Iorga în elaborarea de sinteze referitoare la trecut: aceea a sintezelor la temă, a recapitulărilor legate de un decupaj. Hasdeu scrisese o istorie a toleranței religioase, iar Iorga a elaborat un mănunchi întreg de asemenea istorii: a literaturii, a literaturii religioase, a Bisericii românești, a comerțului ș.a. Preocuparea aceasta a avut-o și C.C. Giurescu, autorul unei istorii a vânătorii și pescuitului, a pădurii românești etc. În anii de după 1989 am asistat la mai multe istorii din aceeași linie, datorate mai multor autori: a blestemului, a legii și fărădelegii la noi, a văduvelor (Dan Horia Mazilu), a trădării la români, a beției (Mircea Bălan) ș.a. Continuarea acestei serii de sinteze istorice și diversificarea tematicilor analizate permit multiplicarea unghiurilor de interogare a trecutului de către specialiști și înțelegerea mai nuanțată a vremurilor de odinioară.

Cartea lui Marius Rotar merită publicată și acasă, putând contribui, prin abordarea sistematică a subiectului, la poziționarea mai puțin emoțională și mai documentată în chestiunea opțiunii pentru cremațiune sau contrare acesteia. Ea deconfesionalizează și restituie dezbaterii cetățenești, raționale, decantarea pozițiilor despre trecerea în lumea cealaltă în forme socialmente acceptabile, accesibile, posibile.

2. Ghid turistic de guerilla urbană

Nu m-aș fi gândit, înainte vreme, că un ghid cultural și turistic ar putea îndeplini simultan și funcția pe care o asumă explicit, și alta, tacită. Apariția cărții Roșia Montană. Cultural and Tourist Guidebook (București, 2011, 136 p.) este însă și armă de luptă a societății civile din zona localității numite împotriva abuzurilor statului și ale mediilor politice românești, și mijloc de propagandă folosit împotriva caracatiței enorme a unei multinaționale puse pe exproprieri și distrugeri – la modul cel mai propriu cu putință – ale mediului natural montan din regiune, ca efecte ale proiectului exploatării economice maximale a zonei. Nu în ultimul rând, prin toate funcțiile pe care le asumă – și cele afișate, și cele subînțelese –, volumul frumos editat pe carton lucios, într-o cromatică de calitate, este un manifest patriotic postmodern, în epoca invaziei (tot la propriu) economice a unei companii străine ce-și propune, nici mai mult, nici mai puțin, decât să „radă” – efectiv – munții metru cu metru și să infesteze cu cianuri mediul natural al arealului vizat, oferind compensații bănești și slujbe actualilor locuitori ai Roșiei.

Editorul ghidului este Fundația Culturală „Roșia Montană”, iar autorii capitolelor sunt recrutați dintre animatorii acestui organism prin care oamenii locului – cei greu de cumpărat, lucizi și interesați de viitorul imediat și de lungă durată al regiunii – au reacționat la agresiunea insidioasă, dar extrem de amenințătoare. Virgil Apostol, Ștefan Bâlici, Andreea Chifan, Horia Ciugudean, Eugen Cornea, Gabriela Jurcă, Sorin Jurcă, Ioan Piso, Maria Piso și Aurel Sântimbrean sunt toți membri și animatori ai fundației pomenite, luptând din greu cu agresorul pornit pe modificarea peisajului românesc într-unul dintre punctele sale de mare bogăție naturală și culturală. Încetul cu încetul, mirajul banilor oferiți ca și compensație posesorilor de terenuri de către străinii poposiți aici cu complicitatea autorităților și prin cointeresarea unei părți din mass-media au făcut ca mai bine de 90% dintre proprietarii locali să își vândă casele și grădinile, mulți părăsindu-și locul de baștină și mutându-se în alte părți. Ei au, de altfel, scuza că ani de zile au locuit într-o parte de țară ferită în chip vinovat sau nesăbuit de modernizări, unde nici statul, nici capitalul privat nu au știut sau nu au socotit necesar să creeze alternative pentru o supraviețuire decentă. Sărăcia momentană nu constituie, totuși, o scuză suficientă pentru distrugerea totală a ambientului, pentru totdeauna, în condițiile în care Roșia Montană și împrejurimile înseamnă, pentru istoria Europei, mărturia unei locuiri de câteva milenii, păstrarea unui ambient natural de o incredibilă frumusețe – pe care fotografiile lui Lorin Nicolae și designul grafic semnat de Octavian Carabela și de Marius Marcu Lapadat o surprind cu acuratețe – și conservarea unor tradiții vestimentare, de arhitectură și din sfera „patrimoniului imaterial” care s-ar dovedi de neînlocuit. Atelierul parizian al lui Constantin Brâncuși s-a putut transfera sub sticlele și oțelul de la Centrul Baubourg din Paris, dar Roșia Montană nu o poți reconstitui nici la secția în aer liber a Muzeului Etnografic, nici în vitrinele de la Muzeul „Grigore Antipa”.

Există limite ale intruzivității economice pe care etica relațiilor interumane și cea a raportării omului la natură nu îngăduie să le trecem în chip licit. Și, după cum este imoral să menții o comunitate în sărăcie și subdezvoltare atunci când poți face altfel, la fel de important este să nu sacrifici șansa la frumos, bine și echilibru a generațiilor nenăscute încă, pulverizând