pentru aceasta mai e de așteptat până când demersul va prinde, va dobândi anvergură și va fi răspândit în rândul unor categorii mai largi de cititori (presupunând că i-ar interesa).

Deocamdată, vreau să observ – am mai făcut-o, în treacăt, cu un alt prilej – prioritatea pe care o are tratarea în stilul istoriei conceptuale a „biografiei ideii de literatură”, cum a numit Adrian Marino demersul său (Biografia ideii de literatură, 6 vol., 1991-2000). Aceasta a venit ca o urmare firească a preocupărilor din Dicționarul de idei literare, vol. I: A-G (1973). În primul volum al amintitei biografii, autorul spunea:

Nici tema, nici metoda, nici documentarea acestei Biografii nu „copiază” pe nimeni, printre altele și pentru bunul motiv […] că o astfel de lucrare nu există încă în nicio limbă (vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 9).

Probabil că bibliografia pe care o vizitase A. Marino până în 1989, când scria aceste rânduri, nu includea și contribuții istorice provenind dinspre Școala de la Bielefeld, semnate de Hans-Ulrich Wehler sau de Reinhard Koselleck. Dar abordarea ca atare, iată, exista în România încă din anii ’70 ai secolului trecut și i se datorau tocmai acestui teoretician literar și ideolog stabilit la Cluj. Marino indica posibilitatea citirii cărții lui într-un regim de lectură dublu:

Pe de o parte, schema de bază, arhitectura de ansamblu, n-ar trebui niciodată pierdută din vedere. Pe de altă parte însă, cine-și propune lecturi doar istorice și documentare poate urmări materia și pe felii, pe paragrafe, controlând citatele, izvoarele și întreg aparatul critic. El va fi atent fie la articularea sensurilor și semnificațiilor de bază, fie la ilustrarea lor pe texte (p. 10).

Și, pentru a nu lăsa nicio îndoială asupra naturii demersului său, scriitorul declară: „Am conceput o «istorie» a unei idei literare, de fapt a ideii literare prin excelență: literatura…” (p. 11).

Referitor la culegerea lui Victor Neumann și Armin Heinen suntem, desigur, departe de opțiunea lui Adrian Marino pentru conceptele de relevanță literară. Dar abordarea istorică a conceptelor, indiferent de zona de interes din care sunt ele recoltate, este, de fapt, exact ceea ce propunea prin exemplu propriu Adrian Marino.

Prima recoltă de concepte investigate în legătură cu trecutul României este, cum se spune încă din subtitlu, relevantă pentru limbajele social-politice. De aici provin: educație, patriotism, liberalism, democrație – cu familia de cuvinte –, progres, proprietate, Europa, imaginile Europei și ale României, constituție, stil național și vocabular critic în istoriografia artistică, caracter național, neam și popor, totalitarism, tranziție, politică, om de stat, om politic, cenzură, manipulare, libertate de expresie. Se poate observa, încă de la nivelul simplei enumerări, că în unele cazuri promisiunea analizei unui concept este prezentă ca atare, în timp ce în altele survin constelații de noțiuni înrudite ori concepte convergente (precum cele din jurul liberei exprimări) sau sinonime contrapuse prin referință (imaginile Europei și, respectiv, ale României). Nu cred că situația trebuie taxată ca inconsecvență, dar prezența acestor variabile trebuie marcată, pentru că fiecare dintre situații pune alte probleme.

Apariția Istoriei României prin concepte (re)deschide o cale ce indică expansiunea înțelesurilor misiunii asumate de istorici și în România, posibilitatea discutării moștenirii lui Adrian Marino dintr-o perspectivă istoriografică și articularea unui altfel de discurs istoric decât până acum.

Observator cultural, nr. 568, 25 martie 2011;

nr. 569, 1 aprilie 2011

Istoricii în luptă 1. Cremațiunea la români

După succese răsunătoare, pe placul regimului comunist cu gust pentru istoria națională reciclată și după apariții burlești (sărutul mâinii lui Vadim Tudor la înmormântarea lui Eugen Barbu, mimarea alurii de tribun revoluționar în 1999, când a cerut expres în Parlament arderea unui manual de istorie românească), Sergiu Nicolaescu și-a sfârșit viața stârnind un nou scandal. Între bigotismul grotesc al bisericii majoritare și dorința personală a învins bunul-simț al aparținătorilor, iar regizorul-actor a fost supus cremațiunii.

Subiectul incinerării se dovedește astfel, și prin recentul episod – monden și macabru –, speculat până la greață de televiziuni (în lipsă acută de gust, și nu de subiecte) al dispariției lui Sergiu Nicolaescu, incitant și actual, în pofida vechimii lui imemoriale. Nu este de mirare deci că un istoric încă tânăr a decis să scrie o istorie a cremațiunii moderne în România, publicând-o direct în engleză: History of Modern Cremation in Romania (Cambridge Scholars Publishing, 2013, 472 p.). Cazul merită semnalat, într-un context academic și științific în care instituțiile patronale de stat într-ale cercetării de nivel universitar nu se mulțumesc să le solicite specialiștilor doar performanță, ci și dovezile internaționale ale acesteia. Mai ceva decât mama lui Ștefan cel Mare din poemul bolintinenian, care își trimitea fiul înapoi pe câmpul de luptă să își întâmpine urmăritorii din fața cărora tocmai căutase un refugiu lângă ea.

Această politică a mamei Gracchilor pe care noua direcție din educația românească o aplică pe pielea cercetătorilor nu tocmai bine plătiți și nici stimulați de vreo finanțare consecvent serioasă nu are cum da rezultatele scontate, căci saltul înainte nu se face prin pur voluntarism sau din acte de eroism personal. Ea însă poate aduce, totuși, un spor de vizibilitate în cazuri fericite cum este cel al istoricului albaiulian Marius Rotar. Pasionat de problematica thanatologică, doctor în istorie cu o teză referitoare la moarte, autorul istoriei acestui tip de înmormântare din România modernă a reușit să dea o primă sinteză asupra subiectului său pentru arealul românesc.

Aparent o chestiune punctuală și macabră, istoria cremațiunii moderne îngăduie observații semnificative despre concepția referitoare la gestionarea morții în societatea noastră, aduce lămuriri cantitative importante,