descriptiv-evocatoare sau punctate de o retorică avântată. Perspectiva este, cel puțin pentru unii dintre noi, seducătoare. Numai că, în privința unei bune profesări a istoriei conceptuale, se cere o pregătire profesională care să includă cunoștințe temeinice în domeniul retoricii, a teoriei discursului, în filosofie și istoria ideilor, ceea ce, să o recunoaștem, nu este la îndemâna oricui.

Că lucrurile stau așa o dovedește și întâmpinarea mai degrabă festivă decât consistentă de care se bucură acest adevărat manifest colectiv al unei opțiuni a istoricilor europeni actuali stârniți de pasiunea lui Victor Neumann la cooperare. Cu excepția textului publicat în Contrafort de istoricul ieșean Alexandru Florin Platon și de cel, mai degrabă complezent, dat la iveală de decanul de vârstă al breslei ieșene, academicianul Al. Zub, în Convorbiri literare, volumul cu abordări specifice istoriei conceptuale nu a stârnit, din păcate – cel puțin deocamdată –, reacțiile analitice pe care le-ar fi meritat.

Nici Neumann nu trece cu vederea dificultățile inerente estimării contribuțiilor pe care el și contributorii la volum le supun atenției. Fără a se ascunde după deget, el observă:

Cât privește istoricul român, el are numeroase merite, este un contributor constant și temeinic la culegerea, selectarea și editarea izvoarelor; în multe cazuri, el este deopotrivă un talentat povestitor. Totuși, astăzi, descrierea și analiza faptelor pretinde atât un nivel de informare ridicat, cât și competențe teoretice mult mai solide. Mulțumită acestora din urmă, istoricul aduce mai multă libertate în gândire, evaluări alternative la acelea depășite, idei și interpretări originale, contextualizări și conceptualizări clarificând sisteme și limbaje politice. De asemenea, va fi în măsură să înlocuiască povestirea naivă cu examinarea critică și rațională, cu judecata de valoare, oferind reperele necesare congenerului său. În acest fel, el va contribui la evitarea derapajelor ideologice ce au marcat „secolul extremelor” și, tot astfel, va fi în stare să elaboreze acea istorie a României care să devină credibilă în ochii românilor și europenilor (ibidem).

Problema la care Victor Neumann nu răspunde este: vor românii, într-adevăr, o istorie credibilă atât pentru ei, cât și pentru europeni? Nu este deloc sigur, câtă vreme nu izbutim – nu vrem? – să armonizăm nici măcar versiunile interpretative concurente născute de spațiul nostru (cea maghiară și cea germană intrând în competiție, și nu în complementaritate cu cea românească).

Se dorește, oare, cu sinceritate o evitare viitoare a derapajelor ideologice în viața culturală și politică a României viitoare? Trecutul modern și contemporan, dar nu în ultimul rând și cel postcomunist au demonstrat în mod repetat că, nu întâmplător și nici sporadic, decidenții și unii dintre actorii instituționali ai României preferă discursurile-bruiaj, clișeele ideologice, inventarea unor teze și teme pretextuale în locul confruntării fățișe cu problemele zilei; că folosesc cu abilitate exersată tertipurile discursive, ideologiile reziduale, chiar contradicțiile ideologice și bombasticismul exprimării – prețuit pentru expresivitatea datorată stridenței – pentru a obține amânări, prelungiri ale statu-quo-ului, moratorii, înghețări temporare de situații.

Două dificultăți inițiale stau, deci, la noi, în fața dezvoltării domeniului istoriei conceptuale: o anume ezitare a specialistului în fața dificultăților adiționale pe care le presupune o astfel de abordare și, mai ales, predispoziția societății căreia i se adresează istoricul pentru țintele false, abordarea cațavenciană (trimitere la eroul caragialesc ce poate explica, în bună măsură, și voga publicației ce a preluat numele acestuia, instituind o falsă tradiție… academică aferentă), bruiajul și parazitismul tematic și retoric din viața publică.

2. Povestea vorbei

Observam, apropo de apariția volumului coordonat de Victor Neumann și Armin Heinen, Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice, piedicile pe care le scoate în calea noastră specificul istoriei sociale și intelectuale românești. Putem astfel constata cât de departe suntem de seriozitatea de tip germanic a formulei lui Koselleck, care se traduce – în termenii unei sarcini științifice a cărei rezolvare devine obiectivul istoriografiei care o asumă – în „claritate și simplitate”. În țara unde dublul discurs a ajuns standardul comunicării, vreme de jumătate de secol cel puțin – deși s-ar cuveni văzut dacă această datină nu vine mai din amonte –, istoria conceptuală s-ar cuveni regândită începând cu însuși modelul ei teoretic. Vreme de secole, istoria a fost numită „poveste”, termen care azi reflectă ideea de ficțiune prin excelență, iar mai apoi, când cuvântul istorie a început să fie alăturat sinonimelor care desemnau discursul evocator de trecut, ea a însemnat, simultan, și anecdotă, bârfă, fapt divers. Faptul atrage atenția asupra circumstanței că, în limba română, cel puțin anumite concepte au duble, poate chiar multiple înțelesuri.

Există, firește, astfel de semnificații conceptuale multiple și în alte contexte social-culturale, dar până nu vor fi analizate comparativ, nu vor putea ști sigur dacă societatea care le întrebuințează joacă în aceeași măsură pe pluralitatea sensurilor. Dacă nici acest lucru nu semnalează dificultățile scrierii istoriei ideilor / conceptelor în cadrele foarte specifice universului românesc, atunci chiar că riscăm să aplicăm scheme și metode insuficient de relevante realităților locului.

Victor Neumann are dreptate când spune, într-un interviu, că „după două sisteme totalitare în care ideologiile radicale au acaparat scrisul istoric, este la fel de necesar și în cazul românesc să se petreacă o înnoire”. Problema este că înnoirea nu ține, în timpuri de democrație, doar de avansul teoretic și metodologic al disciplinelor din câmpul cunoașterii, ci se manifestă și în sânul societăților înseși. Datorită acestui fapt, chiar în timp ce înnoirea istoriografică plănuită se realizează, câmpul de cercetare – conceptele și modurile lor de întrebuințare – se modifică și el. Ceea ce întreprinde istoricul conceptual este o muncă în materiale extrem de fluide, mutabile…

Nu este mai puțin adevărat că, odată ajuns la public, rezultatul unei astfel de inițiative poate modifica încrederea oarbă – fiindcă e instinctivă – a utilizatorului de concepte în ceea ce ele spun. Dar