care suntem îmbrăcați, totul e inventat de Occident. Lumea tehnologică, știința modernă, marile mituri ale epocii moderne, credința în progres, ideologia națională, democrația. Dar și cele rele, comunismul, fascismul, nazismul și genocidul, ce să mai adaug? Imperialismul, colonialismul, totul e inventat de Occident.

Tabloul se înfățișează astfel într-o complementaritate care evidențiază plusuri și minusuri, necăzând în capcana unui progresism fără limite, greu de susținut, de altfel, cu argumente irefutabile și denunțat expres ca mit al modernității Vestului. Ceea ce scoate însă la lumină Lucian Boia prin aceste gânduri este o focalizare asupra Occidentului care, fără a fi mărturia unui occidentocentrism, lasă în penumbră alte aporturi semnificative. Or, este clar că dacă secolul american se pregătește de apus – în caz că amurgul lui nu a și început –, atunci izvoarele emergenței noului aflux de putere orientală, policentric, și el, trebuie să își fi etalat semnele mai din vreme. El nu este o apariție spontană, la dimensiunile planetare la care se afirmă, indiferent dacă cineva s-ar referi la China, India, Japonia, la „tigrii asiatici” (Hong Kong, Singapore, Coreea de Sud și Taiwan) ori la toate aceste competitoare.

Filosoful, istoricul științei și literatul Michel Serres venea, de curând, cu opinii similare, însă mult mai articulate într-un articol intitulat „Asta nu e o criză, e o schimbare a lumii” („Ce n’est pas une crise, c’est un changement du monde”, Le Journal du Dimanche, 8 ianuarie 2013). El observă, de pildă, ca simptome ale schimbării, că de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial agricultura, care reprezenta 50% din ocupațiile populației, a ajuns azi la 1% și că în timpul vieții lui populația lumii s-a dublat de două ori (la nașterea lui era de 2 miliarde, iar astăzi, 7 miliarde). A fost învinsă durerea în medicină și s-a lungit durata de viață, tot în ultimele decenii, datorită noilor descoperiri. Omul însuși s-a schimbat, cultural vorbind, căci cine s-a născut înainte de 1980 lucrează cu computerul, în timp ce persoanele născute după această dată trăiesc pur și simplu „în interiorul lui”. Pe acest fond, izbucnirea crizei economice actuale nu ar fi decât una dintre manifestările recalibrării lumii la scară planetară.

Pentru Lucian Boia, asemenea reflecții nu constituie încă o provocare, după cum nici alți istorici români nu socotesc important să își îndrepte reflecția către fenomene atât de recente, în plină desfășurare de evantai. Mai prudent, istoricul român emite opinii pertinente cu privire la Uniunea Europeană, pe care o vede într-un impas.

În general, UE nu merge bine, vedem că e o fractură între nord și sud acum, sunt poziții diferite și acolo. Unde era o axă care părea sigură, Paris-Berlin, nu mai este, Marea Britanie are poziții proprii. Mie mi-e grijă nu de atitudinea românilor, lăsați-i pe români în pace, că nu se rup ei de UE. Noi suntem ultimii care am părăsi UE. […] Mie nu mi-e grijă de România acum, mi-e grijă de UE, asta e problema. Nu România o să părăsească UE, să nu se părăsească UE pe sine. Și sper să se atenueze problemele, dar lucrurile nu sunt deloc simple în UE.

S-ar putea ca actuala criză a UE să se lege mai puternic decât s-ar crede de tendința spre declin a Occidentului, remodelarea lumii globalizate prin afirmarea noilor competitori și incapacitatea momentană de a grăbi necesarele joncțiuni politice în direcția întăririi propriei unități de acțiune și a rapidei mobilizări a tuturor tipurilor de putere pe care le posedă. Aducând în discuție actualitatea UE și pe cea globală, Lucian Boia are cel puțin meritul de a îndemna, prin exemplu propriu, la reflecție asupra prezentului nostru.

Observator cultural, nr. 634, 27 iulie 2012;

nr. 657, 18 ianuarie 2013; nr. 658, 25 ianuarie 2013;

nr. 659, 1 februarie 2013; nr. 660, 8 februarie 2013

Înnoiri prin istoria conceptelor 1. Conceptualizare și cațavencism

Apropiat, prin preocupări, de școala germană de istorie conceptuală a lui Koselleck, după ce, încă din anii ’80, îi frecventa pe Adrian Marino, Pompiliu Teodor și Al. Zub, Victor Neumann a pus bazele unei școli doctorale în istorie la Timișoara, unde colaborează, printre alții, și cu istoricul german Armin Heinen, de la Universitatea din Aachen. Cei doi au coordonat munca unei echipe de autori ale cărei rezultate au fost adunate într-un volum intitulat Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice (Editura Polirom, Iași, 2010, 528 p.).

Fără îndoială că, în pofida premiselor regăsibile în bibliografia românească a problemei (precum volumul lui Ștefan Lemny despre patrie și patriotism, studiile altor istorici despre națiunea română și înțelesurile acestui termen și chiar studii anterioare ale lui Victor Neumann însuși), tema cărții trimite la limbajele social-politice în România modernă și contemporană, precum și la neajunsurile generate de conservarea sensului învechit al conceptelor-cheie.

Despre importanța socială, culturală și cognitivă a demersului, Victor Neumann spune:

Fiecare timp își are propriile percepții și propriile limbaje prin care își definește realitățile social-politice. Sensul conceptelor se schimbă în funcție de dinamica intelectuală, de aspirațiile societății și de pregătirea și orientarea clasei politice. […] Prin urmare, este de dorit să acceptăm că orice concept se reînnoiește periodic, aidoma și limbajele construite grație acestuia (V. Neumann în dialog cu Florin Mihai, Jurnalul, luni, 21 martie 2011).

A sosit, așadar, momentul ca și în România istoricul să lase deoparte exclusivismul manifestat anterior, pe când focaliza asupra datării punctuale a evenimentelor istorice, neglijând, nu o dată, procesualitatea. S-ar putea chiar spera ca, într-un viitor apropiat, atenția specialiștilor în studiul trecutului să depășească obsesia simplei stabiliri a faptelor în succesiunea lor, cu scopul construirii unei narațiuni