cronicarii o socotesc a bunului plac al domniei? Să fi oferit continuitatea unor tiranii domnești mai multă siguranță și să fi încurajat o asemenea situație mai multă libertate într-ale dezvoltării economice și sociale? Sau rupturile de ritm la nivelul puterii, discontinuitățile au constituit și un obstacol în calea prea temeinicei guvernări despotice a unor inși rapace și însetați de autoritarism?

Insecuritate individuală și colectivă, fără îndoială, a fost destulă în trecutul nostru. Dar, din nou, să nu fi făcut această atmosferă, prin anumite efecte, prin alternanța pretendenților din ramuri dinastice concurente și prin competiția dintre candidații partidelor boierești diverse, și ambianța socială și economică puțin mai respirabilă?

„Țară neașezată”, spune cronicarul moldovean, deplângând faptul că oamenii sunt „proști” (deci că au o origine umilă). Dar dacă este vorba doar despre un clișeu umanist și o strâmbătură disprețuitoare la adresa celor care nu aparțineau marilor „case” boierești? Suspiciunea aceasta apare clară în momentul în care vezi cum tema trece de la un cărturar la altul în secolul al XVII-lea. Spune domnul Boia:

E o istorie puternic marcată de instabilitate și e o societate foarte simplu organizată, predominant rurală în Evul Mediu, în mai mare măsură decât în alte părți. Este o societate de țărani și de boieri, cu o viață orășenească destul de modestă, unde un rol economic esențial îl au mai puțin românii, cât diverse elemente străine care s-au așezat aici ca să facă meșteșuguri, negoț etc.

O anume adaptabilitate nu avea, în aceste condiții, cum să nu se configureze la nivelul comunității românilor, confruntați endemic cu dinamici politice și militare de factura și frecvența celor pe care le știm. Astăzi, ne grăbim să o judecăm în termeni etici foarte drastici, călcând pe urmele modelor interne (tânărul Cioran, tânărul Ionescu) și externe (presa cotidiană a zilei din media europeană) defăimătoare. Dacă am fi consecvenți cu adoptarea modelului pragmatic american pe care încercăm adeseori ahtiați să îl copiem, am vedea însă că sub raportul efectelor imediate și de durată românii au reușit ceva uluitor: au supraviețuit nu doar ca indivizi și familii, ci cu comunitățile și țările lor cu tot. Țările Române nu au fost desființate, deși ciuntite și dominate politic și economic, liniile genealogice au continuat în această lume rurală și insuficient atrasă, poate, de meseriile mobile (comerțul, marele transport terestru, navigația) și de cele cu efecte de abundență (industrii tradiționale cu preocupări inovative, camătă). În robie și împrăștiere, fără structuri statale proprii, românii s-ar fi văzut constrânși la o unică etică posibilă: stoicismul aspru al nefericirii robilor. Să nu fim farisei! Ceea ce adeseori apare ca un nesperat noroc istoric – unirile din 1859 și cea din 1918 – poate fi privit și ca un rezultat direct, deși greu de reconstituit din acest unghi, al rezistenței și organizării proprii în condițiile cuceririlor străine.

Lucian Boia spune că „țara e defectă, asta simte orice român. E o țară unde lucrurile nu se leagă cum trebuie, o țară unde lucrurile nu merg bine”. Formularea este oraculară, nebuloasă. Nu țara e defectă, ci sistemul, agregatul nu funcționează cu eficiența și în direcția pe care am dori-o. Dar pentru a acuza asta ar trebui, mai întâi, să fim siguri că aceia pe care îi tot alegem vor cu adevărat să meargă în direcția la care năzuiește majoritatea lucidă, poate doar relativă, a populației, construind pas cu pas și clipă de clipă binele public.

Avem o istorie bogată în fapte, dar avem oare suficientă răbdare să o înțelegem?

5. UE și globalizarea

Printre evaluările lui Lucian Boia în dialogul lui cu Rodica Palade există și una referitoare la evoluțiile actuale ale Uniunii Europene, împreună cu un pronostic referitor la viitorul acesteia. Istoricul diagnostichează o adevărată curbură a civilizației umane, o turnură radicală și alertă la care participăm și suntem martori:

E o restructurare imensă de civilizație, e o întorsătură de civilizație. E mai mult decât ce s-a petrecut când s-a prăbușit Imperiul Roman, fiindcă Imperiul Roman s-a prăbușit pe parcursul mai multor secole. În imaginarul nostru am concentrat prăbușirea Imperiului Roman, dar a fost o prăbușire de durată și ea a privit doar o parte a lumii, importantă, dar nu toată planeta. Acum însă se petrece o răscolire a întregii planete în același timp și foarte rapid. Lumea se schimbă, se schimbă și viața individuală a oamenilor, și lumea în ansamblu, și raporturile de forță, și raporturile între civilizații.

Acest diagnostic este unul de bun-simț și pe seama lui s-a produs deja o întreagă literatură. Unele titluri ilustrative pentru respectiva problematică sunt disponibile deja și în limba română și există edituri care par să acorde un interes deosebit acestor analize ale megatendințelor prezente și viitoare, care deja au și un trecut. Analizele lui Alvin Toffler făceau deja, din anii ’70, obiectul interesului specific al publicului românesc, iar după 1989 o serie de autori și cărți din afara spațiului românesc s-au referit amplu, în monografii și eseuri, la schimbarea radicală care se pregătește sau a început.

Cu toate acestea, reflecția românească asupra chestiunilor relevante pentru calitatea și amploarea schimbării nu este un punct obișnuit pe harta preocupărilor intelectuale de la noi. De aceea, opiniile lui Lucian Boia sunt interesante pentru conturarea unui punct de vedere românesc, mai cu seamă că experiența lui de istoric ajută la conturarea unei largi panoramări.

Astfel, mileniul secund al istoriei lumii îi apare ca un adevărat timp al preponderenței occidentale.

Timp de 1.000 de ani, în mileniul de la anul 1000 la 2000, lumea a fost dusă înainte de Occident, care a inventat civilizația în care trăim acum, cu bune și cu rele. Și becul electric la care ne luminăm, și toate ustensilele astea, cărțile din jurul nostru, ustensile de scris, telefoanele mobile, hainele în