Exact despre asta vorbește Boia când spune:

Au trecut totuși 20 de ani și românii au devenit măcar conștienți de toate insuficiențele României. Iar insuficiențele României nu poți să le reduci la responsabilitatea guvernului în funcțiune și la responsabilitatea guvernului imediat anterior, cu „greaua moștenire”, cum se spune. Sigur că responsabilitățile astea există, nu putem să punem totul pe seama istoriei. Dar, în același timp, o responsabilitate mai mare, mai generală este a istoriei. […] Avem totuși o moștenire istorică peste care nu se poate trece atât de ușor și cred că moștenirea aceasta istorică și-o fi având și pagini de glorie, dar poartă mai ales marca unei întârzieri istorice și a unei evoluții incomplete spre civilizația occidentală.

Ideea de responsabilitate a istoriei nu a fost prea des dezbătută la noi (dacă va fi fost, până acum, măcar o dată). Tematizările îndrăznețe și inedite fac și ele parte dintre atributele istoricului de forță. O temă precum aceasta ridică o întreagă constelație de noi interogații, dintre care cea mai cu greutate este cuprinsă în nedumerirea etică: a cui responsabilitate sunt derapajele și contraperformanțele zilei? Nu încape îndoială că o parte dintre asemenea poveri sunt de pus în cârca noastră, a celor de azi. Dar cât anume vine datorită unui trecut ce ne apasă și pe care nu putem decât să îl asumăm, să îl analizăm și să îl evităm de aici înainte ca model demn de a fi reprodus?

Într-o asemenea cheie, care nu este necesarmente partizană și propagandistică, discursul istoriografic se impregnează de aroma unei anumite incandescențe neconsumate, fiindcă, dintr-odată, este chemat să intre în alcătuirea demersurilor de descifrare a zilei și de pregătire a viitorului, devenind o alternativă sau o versiune complementară în raport cu alte discursuri concurente: analiza actualității cu mijloacele jurnalistului, hermeneutica politologului, discursul analistului cultural, al antropologului, al futurologului. Ajungem în acest mod departe de „1 + 1 = 2”, de reconstituirea – meritorie, dacă este făcută cu pricepere și onestitate, nedându-se altceva decât este – a pozitivistului ce înșiruie bobițe factologice pe un șirag, de retoricile inconsistente, împăunate de spirit participativ, empatic acolo unde s-ar cere rigoare etc.

Istoricul Lucian Boia este de părere, în ceea ce privește mediul receptării istoriografiei, că „România de astăzi, mai ales la nivelul mentalităților, nu mai este România de acum 20 de ani. Este mai deschisă și mai pregătită să analizeze cu spirit critic propriile insuficiențe”. Nu aș merge atât de departe cu optimismul ca domnia sa. Chiar dacă nu stăm pe loc, reintroducerea controlului vigilent asupra învățăturii despre trecut, revenirea la o piață limitată cantitativ a manualelor școlare de istorie (contrareforma „Abramburica” de după 2000), slăbirea importanței orelor de istorie în ansamblul curriculei școlare etc., creșterea analfabetismului, dezinteresul crescând față de cultura generală, discreditarea ei nu doar de către oficiali obsedați de sporirea performanței economice, academice, științifice a României, ci și de intelectuali de felul lui H.-R. Patapievici – care, într-o întreagă carte (Despre idei & blocaje), a văzut în această predilecție a modernității românești sursa răului în materie de continuitate filosofică –, toate aceste fapte și fenomene converg în a slăbi prestigiul, interesul și influența studiului istoriei în România. Nu aș vârî deloc mâna în foc că, după paisprezece ani de la scandalul manualelor alternative, el nu ar putea reizbucni în orice clipă cu o vigoare similară celei de atunci…

Rămân de înregistrat numai optimismul și încrederea lui Lucian Boia însuși cu privire la aceste dezvoltări; dar acestea spun mai multe despre firea domniei sale decât despre peisajul uman în care cu toții ne mișcăm.

După Lucian Boia, în schimbul de idei pe care l-a avut cu Rodica Palade, istoria românilor…

E o istorie care începe foarte târziu și e o istorie marcată de o teribilă instabilitate, cu toate luptele între boieri, luptele pentru domnie. Nu întâlnești nicăieri așa ceva în asemenea măsură. Dacă vrei să compari lista regilor dintr-o țară cu lista domnitorilor din Țara Românească și Moldova, te sperii. Lista noastră e pe nu știu câte pagini!

Ce spune domnul Boia este o judecată curentă, acceptată fără prea multe ezitări de majoritatea românilor. Dar ea merită interogată mai atent. În ce sens începe istoria noastră foarte târziu? Biografia poporului nostru, începută devreme și încheiată nu mai târziu decât în alte cazuri europene, nu e, în niciun fel, întârziată. Probabil că Lucian Boia se referă la istoria statului, pentru care jaloanele rămân, în general, începutul (pentru Țara Românească) și mijlocul secolului al XIV-lea (Moldova). Istoria care începe târziu, în cazul românilor, este aceea a statului. Și chiar așa, se cuvine oare ignorat succesul vlah de la sudul Dunării, din vremea Asăneștilor (începând cu 1185-1187)? Sau al Vlahiilor sud-dunărene? Ar trebui ignorate formele organizatorice în nume propriu experimentate de vlahi acolo? Poate că, încetând să privim punctual și evenimențial trecutul, percepându-l și judecându-l mai mult ca succesiune și înlănțuire procesuală, aceste începuturi plurale și polimorfe ale statalității, în umbra marilor și agresivelor imperii ale medievalității – fie ele statornice ori nomade –, s-ar arăta altminteri și s-ar putea nuanța mai aproape de adevăr observația despre caracterul tardiv al statalității românești.

Oricum, o asemenea expediere a trecutului în formule cam pripite își vădește și mai mult relativitatea dacă ne gândim la întemeieri cu adevărat târzii, precum SUA ori Australia, sau la decupajele futuriste din geografia Africii operate și mai aproape de noi, în secolul al XIX-lea…

Celălalt argument, al instabilității politice – eterne invazii și implicări în războaiele din regiune, dar și prea dese schimbări de domnitori, pe măsură ce Moldova și Țara Românească înaintau tot mai mult către modernitate –, permite și el interpretări noi, mai puțin canonice. A fost acesta mereu și neabătut un dezavantaj într-o epocă pe care