Astfel, Lucian Boia se referă, dintru început, la speranța în mutațiile de la nivelul receptării istoriografiei recente în România.

Cred că și românii s-au mai învățat cu interpretări ceva mai îndrăznețe ale istoriei. În anii ’90 era teribil, pentru că toți trecuseră prin școala comunistă, mai precis național-comunistă, și tot ce-ai fi spus și părea că ar aduce atingere gloriei trecute, României unitare, României dintotdeauna, era taxat nu numai cu severitate, ci cu ură, pur și simplu.

Problema semnalată de domnul Boia este serioasă și merită atenție. Într-adevăr, ideea că istoria ca discurs este și trebuie să fie una singură, fără versiuni concurențiale, deși persistă la o serie de consumatori ai cărților de gen, s-a mai diluat și s-a mai estompat în virulența ei. Lumea a început să înțeleagă și să accepte tot mai mult că una sunt faptele din trecut, întâmplate o dată pentru totdeauna – dar reconstituibile doar fragmentar și de pe poziții parțiale, căci istoricul nu are privilegiul de a fi bunul Dumnezeu, care vede tot și știe tot –, și alta sunt versiunile oferite prin studiul de arhivă și meditația de cabinet, prin descoperire arheologică și prin analiza de laborator, cu alte cuvinte, prin munca specifică a istoricului profesionist. Exact așa cum justiția slujește adevărul și se străduie să se apropie asimptotic de el, distribuind penalizări și restaurând în drepturi numai și numai în virtutea procedurilor care o caracterizează (recursul la martori, recoltarea de probe de pe teren, documentația comprehensivă și relevantă etc.), la fel, nici istoricul nu se poate îndepărta nesancționat de uneltele tipice pentru meseria lui.

Pe măsura profesionalizării istoriei, intuiția romantică, culoarea, decorațiunile și ornamentele, retorica avântată au contat din ce în ce mai puțin în construirea textului istoric și în propunerea unei imagini despre trecutul studiat. Încetul cu încetul, educat într-o atmosferă pluralistă nu numai din punct de vedere politic, publicul ultimilor douăzeci de ani de libertate românească a început să abandoneze imaginea despre un discurs istoriografic hegemonic, oficial și apropiat de discursul oricărei puteri în exercițiu, îndrăznind treptat să aprecieze viziunile concurențiale, interpretările inteligent construite și argumentate pe baza regulilor jocului (metodele științifice amintite), făcând loc unor reacții de apreciere diferențiate acolo unde odinioară se grăbea, din conformism și prejudecată, să condamne pentru neconformitate cu manualul. Cercetările Mirelei Murgescu asupra imaginii trecutului în manualele de istorie românești, ca și alte contribuții conexe, ale altor autori, au contribuit și ele la detensionarea unui mod de a înțelege vremurile dinainte, apropiate ori îndepărtate, dar și referirile științifice la ele.

În această direcție, însă, evoluțiile benefice au fost acompaniate de răspunsul – previzibil – al politicului obișnuit cu acompaniamentul istoriografiei oficiale. Îndepărtarea profesionistului studierii trecutului de cohorta curtenilor – vorbesc aici despre generațiile mai tinere, care încă mai puteau fi actorii unei schimbări democratice de concepție – a atras după sine o treptată, parțială marginalizare a acestuia. Bugetele cercetării de gen au scăzut, numărul orelor de istorie din școală s-a micșorat, materia a devenit mai puțin importantă la examenele de bacalaureat. Urmarea a fost paradoxală: într-o țară care nu și-a publicat încă până la capăt marile colecții de documente, numărul de studioși într-ale istoriei, deși mai mare decât înainte de 1989, a scăzut față de previziuni și de nevoile unei cercetări sistematice și s-a recanalizat către zone mai puțin dificil de străbătut (istoria modernă și contemporană).

Se poate spune, din acest punct de vedere, că demitificarea și demistificarea istoriografică, întreprinse de domnul Boia într-un volum memorabil, au numărat, printre rezultatele lor, o receptare mai adecvată a istoriografiei, o redimensionare și o recalibrare a discursurilor istoriografice, dar și o retragere parțială a sprijinului și a resurselor pentru practicianul cercetării trecutului.

Discuția dintre Rodica Palade și Lucian Boia atinge și chestiunea mutațiilor de conștiință din România de după 1989. Una sunt lucrurile pe care le socotește istoricul – azi mai instruit și mai permeabil versiunilor concurente asupra trecutului –, iar alta receptarea publicului. O națiune poate avea cei mai străluciți istorici, la un moment dat. Dacă școala, academia, magiștrii și discipolii, publicul larg, cultivat nu țin pasul, nu se dovedesc un mediu receptiv, predica istoricului răsună în deșert. De aceea, descoperirile noi și nuanțate rămân una, numai una dintre misiunile istoriografiei unui moment istoric (ale oricăruia). O alta, nu mai puțin importantă, este ieșirea în arenă, scrisul pe înțelesul oamenilor, cu artă și devotament, pentru a-i familiariza cu acele noutăți pentru care sunt mai puțin pregătiți; tratarea cu considerație și respect, ca parteneri egali, în principiu, chiar dacă nu în sensul nivelului de specializare al cititorilor. Nu epatându-i prin publicarea unor texte docte, ilizibile pentru cititorul fără antrenament în domeniu, tehnice sau excesiv conceptualizate și ultraneologistice vor fi cuceriți pasionații studiilor despre trecut. Sunt destule ocazii când istoricul trebuie să își părăsească bivuacul și să vină printre membrii comunității, expunând rezultatele muncii lui și făcând din ele noi puncte de interes, dobândind sprijin și înțelegere.

Din acest punct de vedere, Lucian Boia se achită, de ani de zile, de această obligație nescrisă, publicând istoriografie scrisă mai „aerisit”, sub formă eseistică, necăutându-și refugiul numai în pagini cu subsoluri sufocate de note erudite și acceptând să pună trecutul în cheie actualizantă, spre a-i evidenția mai mult interesul pe care îl prezintă în lumina zilei de astăzi. Când se întreabă în legătură cu modul de a fi și virtuțile ori scăderile cărturarilor de la mijlocul secolului trecut, portița pe care o deschide este către înțelegerea profilului oamenilor noștri publici de astăzi. Anumite năravuri nu pot fi înțelese suficient de corect doar prin explicațiile punctuale legate de calitatea educației din ultimele decenii ori prin referire la interese politicianiste momentane, la afaceri necurate sau înțelegeri păguboase ale unui context efemer.