engleză și în franceză, lucrări despre relațiile interetnice în Europa Centrală, despre imaginarul SF și despre mitologia comunismului, el a acoperit o paletă larg deschisă de teme cu competență și în abordări metodologice solidare cu achizițiile metodologice ale istoriografiilor occidentale. După cum spune Lucian Boia însuși,

Istoria se poate face în diverse moduri, și eu sunt, poate, un exemplu viu. Diversitatea istoriei, asta a fost chemarea mea. Am scris și istorie politică, am scris și istoriografie, am scris și despre raporturile om-mediu, am scris și istorie intelectuală, am scris și despre extratereștri, și despre miturile istorice românești, și multe altele legate de imaginar. Acestea au fost curiozitățile mele.

Dezvăluirea de mai sus provine dintr-o carte recentă, în care istoricul acceptă să vorbească despre sine și despre preocupările sale. Aflat la un bilanț de parcurs propus de un coleg mai tânăr, pe nume Eugen Stancu, Boia dialoghează cu el în Istoriile mele (Editura Humanitas, București, 2012, 212 p.), recapitulând alert și senin anii vieții și problematicile care îi străbat opera nu tocmai parcimonioasă. Asemenea cărți nu prea există la noi, din păcate, fiind, atunci când apar, cu atât mai prețioase. Istoricii noștri nu sunt răsfățați prin interesul față de modul lor de a fi și de a crea, de fapt, de a interpreta trecutul și prezentul prin filtrul unei sensibilități specifice, alimentate de lecturile și reflecțiile proprii meseriei.

Desigur, cărți de felul acesteia sunt dedicate, în țările care cultivă genul, figurilor novatoare ale domeniului, celor care, într-un fel sau altul, și-au pus amprenta asupra disciplinei sau asupra unei școli științifice ori a unei întregi epoci. Cred însă că, prin interogațiile pe care le propun monografiile și eseurile lui, prin frecvența cu care acestea au apărut și prin numărul lor relativ ridicat, istoricul merită atenția care i se acordă.

Două merite incontestabile are, în orice caz: primul este acela al racordării scrisului istoric românesc, prin propria pană, la un tip de tematizări și la o scriitură compatibilă cu cea din istoriografiile Vestului. Cel de-al doilea se leagă de acțiunea de autoseparare de discursurile manipulative ale istoriografiei oficiale naționaliste și comuniste, distanțându-se simultan și de retoricile epuizate ale romantismului și pozitivismului. Acest model nu inovează substanțial decât în raport cu formulele reziduale, rebarbative, ale vechiului mod de a înțelege scrisul despre trecut. În fond, pe o latură, Boia continuă acțiunea de concertare istoriografică, în ton și în substanță, cu Europa apuseană, a unor Alexandru Duțu sau Adrian Marino, de pildă, interesați de istoria culturii și a mentalităților, de căile istoriei intelectuale ori ale explorării imaginarului istoriografic. Pe o altă latură, Boia survolează, cu un bun instinct, perimetre tematice socotite la noi, până atunci, marginale, improprii, unele chiar prohibite, ocolind iscusit și folosirea limbii de lemn.

Toate acestea se numesc în paginile cărții – și în proiecția autorului – istorie inteligentă.

Când spun istorie inteligentă înțeleg o istorie care își pune fără încetare întrebări, care își pune întrebări mereu altele, fiindcă nu e inteligent să pui mereu aceleași întrebări și să cauți mereu aceleași răspunsuri. […] Istoria inteligentă este într-o permanentă reconstrucție, nu este o istorie care își propune să rememoreze la nesfârșit niște fapte considerate imuabile. Și cred că istoria trebuie să fie inteligentă și în același timp să alimenteze inteligența oamenilor, să le dea de gândit (p. 204).

Concepția aceasta accentuează în mod legitim asupra dinamicii alerte și a diversității viziunilor istorice. Ea are, în plus, avantajul democrației, făcând loc în agora și discursurilor concurente celui propriu, așadar pluralității, chemând la coexistență și liberă competiție în reconstituirea și interpretarea faptelor de odinioară.

În locul monolitismului solemn, încremenit, al discursului oficial, Boia reabilitează duelul, polemica (desigur, în varianta ei constructivă, pe idei, și într-un limbaj civilizat).

Controversa este esențială în istorie pentru că, având în vedere toată diversitatea, e clar că trebuie să ajungem la o ciocnire de idei. Dacă istoricii nu sunt de acord între ei, nu e nicio supărare (p. 205).

Asemenea erezii nu pot plăcea acelora care văd în careul profesional al istoricilor cadrul potrivit ridicării de tumuli ierarhici și propulsării unor personaje cu morgă. Ele lovesc direct în fundamentele viziunii practicate încă majoritar, nu atât din convingere, cât din spaima de repercusiuni. (S-a văzut ce se poate întâmpla cu insurgențele din interiorul unui institut de cercetări de profil cu câțiva ani înainte, când la Iași tinerii cercetători au ales altă cale decât obediența. Scandalurile de presă s-au ținut lanț, iar Academia a trebuit să ajungă la un compromis acceptabil.)

Opera lui Lucian Boia nu este egală. Ea nu stârnește de fiecare dată adeziuni. Ba, dimpotrivă, a beneficiat chiar de contestări vehemente, chiar dacă, simultan, a atras și valuri considerabile de cititori. Important este că, în multe dintre cazuri, cărțile acestui autor formulează întrebări și schițează răspunsuri care nu lasă indiferent publicul, ci îl obligă la reflecție. Nu este puțin lucru.

2. Înnoire, receptare și slăbiciune în istorie

Cei care se interesează de istoria scrisă astăzi în România știu că, în ultimele două decenii, Lucian Boia a fost văzut ca purtătorul de drapel al înnoirilor în discursul istoriografic. De aceea, interviurile lui – care mărturisesc, cum este cazul oricărui interviu, despre concepția în virtutea căreia se articulează înnoirile metodologice și de discurs regăsite în mod concret în cărți – nu pot decât să intereseze publicul dornic de o privire proaspătă asupra domeniului și interesat de modul cum gândește un autor de talia istoricului. Acestui interes îi răspunde de curând Rodica Palade, romanciera și publicista de la Revista 22, publicând convorbirea intitulată „Românul e mare specialist în «supunerea aparentă». Interviu cu Lucian Boia” (Revista 22, nr. 51-52 / 18 decembrie 2012 – 7 ianuarie 2013). Există, în cuprinsul