urmărire a intereselor propriului grup, cu dispreț ori în ignorarea deplină a celorlalți, autoritatea bazată pe manipulare și abuz sunt întru câtva anistorice, putând fi atestate și înainte, și după Evul Mediu. Ele au la bază, măcar pe unul dintre nivelurile explicative, erodarea conținuturilor tradiționale ale noțiunii de autoritate, survenită, această acțiune corozivă, odată cu secularizarea și susținută de educația nepersuasivă și superficială la nivelul populației. Când recunoașterea meritului pălește într-o societate, drumul este liber pentru celelalte formule de promovare socială și de recunoaștere materială și morală.

C. Rezachevici atrage atenția și asupra lașității istoricilor, pomenindu-i pe…

cei care nu acceptă polemica științifică, atacă nedrept, neelegant și apoi își folosesc poziția din cadrul unor publicații pentru a împiedica răspunsurile celorlalte părți […] sau manifestă o detestabilă invidie profesională. Din păcate, astfel de indivizi fără caracter, vorba lui N. Iorga, sunt și astăzi printre persoane aparent onorabile, ba chiar proliferează.

Lucrurile sunt chiar mai grave, fiindcă un istoric poate fi sau nu o voce articulat polemică, ceea ce ține de modul în care își asumă propriul rol în cadrul meseriei, dar a rămâne inert, vreme de ani și de decenii, în fața aparițiilor semnificative și a celor nesemnificative din propriul câmp de expertiză este, de fapt, o demisie din meserie. Nimeni nu va veni în locul lui să asaneze câmpul studiilor istorice, fapt ce indică în mod clar că a nu proceda la „curățirea” acurată a terenului înseamnă să nu îți cunoști meseria în partea ei de critică istorică sau să nu fii în stare – din oportunism ori din stupiditate – să îndeplinești acest oficiu.

Publicațiile de specialitate abundă de recenzii râncede, descriptiv-stătute, retoric elogiative, servicii făcute, îndeobște, în speranța că vor fi întâmpinate cu reacții similare, într-un troc reciproc avantajos. Din punct de vedere practic, roadele se văd, îndeobște. Nu știi cine va ajunge șef și cine va rămâne subaltern, deci, într-o cultură unde critica, în general, stârnește nemulțumire atunci când combate sau subliniază eroarea, șansele dezvoltării și afirmării unei conștiințe critice cât de cât coerente și consecvente sunt minime. Chiar dacă nu mai e slujbaș la stat ori obedient politic, istoricul de azi nu a devenit, în destule cazuri, cum spera Adrian Marino în privința oricărui om de cultură de la noi, o conștiință liberă.

Cât despre aventura exhumării domnitorilor valahi în vara trecută, C. Rezachevici are perfectă dreptate în asprele observații pe care le face cu referire la această clovniadă:

În cazul profanării mormântului atribuit lui Vlaicu (1364-1376) de la Curtea de Argeș nu e vorba doar de ignoranță, ci de-a dreptul de prostie. Cum să cauți ADN românesc sau cuman la domni care s-au căsătorit cu reprezentante ale dinastiilor vecine: bulgare, sârbești, ungare, poate chiar cumane. Astfel de căsătorii între dinastii diferite aveau loc în toată Europa medievală. Și atunci ce ADN-uri etnice caută profanatorii mormântului lui Vlaicu? […] Cu totul altfel, fără zgomot, TV-uri și discuții țipătoare, au procedat arheologii și paleogeneticienii din echipa condusă de cel mai competent arheolog în domeniu la ora actuală, Adrian Bătrâna, care au cercetat mormintele primilor Bogdănești din catedrala de la Rădăuți, studiind, cu rezultate remarcabile, împreună cu prof. Al. Rodewald, directorul departamentului de paleogenetică de la Universitatea din Hamburg, pe baza comparării ADN-ului prelevat, legăturile de rudenie între primii domni ai Moldovei înmormântați acolo, iar nu fantezii etnice după eseul neprofesionist al lui Djuvara. În plus, de ce acei care au luat în serios scrierea acestuia nu au săpat în biserica fostă domnească din Câmpulung Muscel, unde cercetările mai vechi ale lui Virgil Drăghiceanu au aflat mormintele goale al lui Basarab I și al fiului său Nicolae Alexandru, unde, la o nouă cercetare cu mijloace moderne, s-ar fi putut afla mici rămășițe de oseminte? Și apoi cu ce ADN etnic să compare echipa de la Curtea de Argeș pe cel extras din osemintele de acolo? E adevărat, ADN românesc din veacul XIV găseau în cimitirele sătești autohtone cercetate arheologic, de felul celui de la Coconi, din apropierea Dunării. Cel cuman există în mormintele cumano-pecenege din Câmpia Română sau putea fi prelevat de la urmașii de azi ai cumanilor, tătarii din Dobrogea sau de la unele grupuri de țigani, care nu sunt de origine indiană, ci cumană. Însă acestea presupun efort și profesionalism, care nu e la îndemâna oricui, mai ales a unor tineri fără experiență…

Prin astfel de puneri la punct, deși întârziate, C. Rezachevici participă critic și documentat la despărțirea apelor din viața științifică a istoricilor și arheologilor actuali.

Observator cultural, nr. 648, 2 noiembrie 2012;

nr. 649, 9 noiembrie 2012; nr. 651, 23 noiembrie 2012;

nr. 652, 30 noiembrie 2012

Înnoire, receptare și slăbiciune în istorie 1. Istoria inteligentă

Dacă anul 1989 a însemnat o răsturnare și în materie de istorie românească, această dinamică datorează foarte mult câtorva profesioniști care au socotit că slujirea adevărului în numele muzei Clio – de fapt, a vocației și a eticii meseriei de istoric – este mai importantă decât orice partizanat politic sau național. Cea mai bună dovadă de patriotism este, probabil, onestitatea și slujirea adevărului, plăcut sau nu. Acestei chemări interioare i-au răspuns, foarte devreme chiar, îndată după căderea dictatorului – cum o făcuseră, de altfel, și înainte de aceasta, după posibilități –, oameni precum Șerban Papacostea, Leon Șimanschi ori Radu Popa; nu întâmplător, cu toții medieviști. Lor li s-au alăturat oameni din generația seniorilor, întorși de peste hotare, precum Neagu Djuvara, sau venind din cu totul altă direcție, dar aparținând tot mediului intern, precum Lucian Boia. Afirmat inițial printr-o monografie dedicată unui militant ardelean, Eugen Brote, dar începând curând să publice la edituri străine, în