unei vieți cu surdină. Anul 1990, văzut ca o ocazie de revenire la normalitatea unei vieți democratice în toate compartimentele de interes public, a înregistrat numeroase speranțe legate de destinul Academiei Române și, sub ghidajul acesteia, se credea, de avansul cunoașterii și al artelor. În parte, aceste năzuințe au fost confirmate prin integrarea în viața instituției, ca membri corespondenți sau / și membri deplini, a unor vârfuri ale științei și artelor din România. Academia a și dezamăgit, însă, după cum se știe, prin ezitarea de a adopta o conduită fermă în raport cu acei membri ai ei care dobândiseră această calitate în virtutea protecției politice sau a meritelor de altă factură decât cele strict culturale.

Cum-necum, viața academică a continuat neîntreruptă, înregistrând reparații morale, modificări de statut și de patronaj, inițiative publicistice importante. Din păcate, tratatul de Istoria românilor menționat de C. Rezachevici – apărut pe etape, începând cu anul 2002, ajungând în 2008 la al optulea volum al său și finalizându-se, din câte spune cel intervievat, cu volumul al unsprezecelea –, o carte așteptată cu mult interes de iubitorii studiilor despre trecutul nostru, a fost întâmpinată de o serie de critici survenite din partea unora dintre cei mai respectați membri ai breslei, printre care academicianul Șerban Papacostea, cercetători cu experiență precum ieșeanul Leon Șimanschi și bucureșteanul Ștefan Andreescu etc.

Comentariul acestei acțiuni perfect normale în interiorul breslei – pentru cei ce nu ar ști-o, precizez că ea poate fi desemnată ca exersarea spiritului critic în estimarea unor produse istoriografice – este întâmpinat de C. Rezachevici, în mod surprinzător, nu cu amenitate și cu deferența cuvenită în relațiile colegiale, nici cu calmul cu care iei cunoștință de o procedură uzuală a meseriei sau măcar prin combaterea argumentelor textuale aduse în sprijinul criticilor, ci cu… retorică goală. Cercetătorul spune că tratatul de istorie s-a făcut „în ciuda invidioșilor (deh, invidia profesională veche de când lumea!) care au refuzat să participe la acest mare efort științific, dar s-au dovedit apoi foarte critici de pe margine…” Carevasăzică, întâi împricinații au refuzat să se asocieze proiectului (oare de ce?! hm!), dar apoi – poate cuprinși de remușcări, realizând treptat sau subit că rataseră o mare ocazie de afirmare personală – au devenit invidioși pe colaboratorii la tratat. După asemenea logică în materie de psihologie, instabilitatea respectivilor nenumiți pare pe cât de evidentă, pe atât de bizară, exprimând o labilitate psihică de care, evident, nu poate fi vorba în cazurile date. Dimpotrivă, personalitățile pe care le-am menționat s-au caracterizat, în domeniul scrisului istoric, tocmai printr-o lăudabilă consecvență și coerență a proiectelor și realizărilor. C. Rezachevici motivează însă, în mod ciudat, criticile confraților prin reacții umorale și prin schimbări de dispoziție cu totul nemotivate, dovedindu-se un uimitor necunoscător al psihologiei.

Celălalt argument al valorii tratatului – din care vreo două volume, am mai scris asta, au fost dovedite la vremea apariției lor ca fiind unele ce conțineau plagiate și manipulări textuale – vine, în chip neașteptat, din zona mercantilă:

faptul că această mare lucrare, deloc ieftină, s-a epuizat destul de repede, ca de altfel și primele volume din ediția a II-a, spune multe despre dorința românilor de a-și cunoaște cu adevărat trecutul.

Nimic mai exact cu privire la receptarea sintezei în discuție. Doar atât, că observația nu este relevantă pentru originalitatea și valoarea întregii lucrări. Ce dezamăgire să vezi un istoric serios și patriot luând apărarea lucrurilor (măcar în parte) prost făcute… Bine că, odată cu ediția secundă, se încearcă îndreptarea vechii versiuni. Măcar acest lucru ar trebui să evidențieze în ochii lui C. Rezachevici eroarea în care se căzuse odinioară…

4. Câteva adevăruri de pe la noi

Există, în interviul lui C. Rezachevici apărut în două părți în Ziarul de duminică, și multe lucruri bine spuse, cu care nu poți să nu fii de acord. Ele merită subliniate, pentru că în lumea istoricilor nu este astăzi multă lume care să le spună la fel de articulat și de curajos. După istoricul menționat, în acest moment, Evul Mediu este mai prezent, în lumea românească, decât s-ar crede:

Azi avem mai multe dări pe cap de locuitor decât în epoca fanariotă. Mai ales după 1989 funcționează grotesc sistemul „vasalic”. Trăim într-o „epocă a slugilor”. Numai că acum seniorul se numește „manager” sau șef politic, iar vasalul e supusul ierarhic obedient al celui dinainte. În acest sistem valorile ca atare nu au nicio șansă. Seniorul (șeful) nu vrea să fie concurat, nu suportă un subordonat valoros, care îi creează complexe de inferioritate, preferă nulitățile care îi dau sentimentul de superioritate ș.a.m.d. Oricum, în Evul Mediu, valorile fizice și intelectuale erau mai bine prețuite. Iar lașitatea, prezentă azi din belșug, era aspru condamnată sub orice fel de manifestare.

Adevărul acestei caracterizări succinte a postcomunismului autohton – sau, dacă se preferă, al tranziției spre cine știe ce – sare în ochi. Mă număr printre cei care au formulat opinii similare, în mai multe rânduri. Dacă observația este însă justă, nu este sigur și că explicația stă în picioare. În fond, ceea ce observă și C. Rezachevici este un comportament tributar unui model al contraselecției pentru care, după cum subliniază tot domnia sa, nu este deloc sigur că Evul Mediu este vinovat. La urma urmei, în Evul Mediu, noțiuni precum onoarea, lealitatea, curajul erau curente, cel puțin la nivelul elitelor, în timp ce în anii de după 2012, traseismul politic, promovarea mediocrilor și conformiștilor au luat proporții sistemice. Vinovat este modelul pragmatic întemeiat pe obediență și pe cenușiul fără crâcnire, într-o lume în derivă, lipsită de o economie viabilă, unde oricum nu pare să conteze pe cine numești, de vreme ce legalitatea și performanța sunt subminate tocmai de vârfurile care creează și observă respectarea sistemului legal și a cutumelor în uz. Promovarea de clan și formulele mafiote de