Domnul C. Rezachevici ar putea fi cel care, în zilele noastre, brevetează utilizarea conceptului de haos istoriografic; o premieră românească fără legătură cu teoria haosului din fizică, dar strâns legată de temerile în fața lipsei de control asupra discursurilor, tematicilor, programelor de cercetare din sfera scrisului istoric. Din păcate, conținutul unui asemenea concept se dovedește precar, câtă vreme precizările de mai sus îi denudează adevăratele intenții, lipsite total de grija față de ameliorările metodologice ori la nivel de viziune. Pentru domnul Rezachevici, inducerea haosului se produce numai și numai prin libera exercitare a dreptului fiecărui istoric de a-și alege maeștrii, direcția de înaintare în studiul trecutului, afilierea la o școală istoriografică de la noi sau din altă parte, selectarea unor subiecte proprii. Chiar și tratată în acest spirit, chestiunea haosului răspândit de condeiele istoricilor postdecembriști rămâne hilară, căci, la drept vorbind, dacă se scot din discuție profesioniștii care își scriu textele din impulsuri individuale, izolați în liniștea domiciliului propriu sau rămânând la serviciu după numărul reglementat legal de ore, munca istoricului angajat în institute și centre de cercetări ori la catedre universitare sau liceale nu se derulează în absența coordonării, a controlului, a „decontărilor” oficiale sau a normărilor.

Este limpede însă că pentru domnul Rezachevici așa ceva nu ajunge. Ar trebui, pesemne, un ucaz imperativ, care să desemneze „adevăratele imperative ale istoriografiei românești actuale” și să elimine relele influențe interne și externe (care vor fi fiind acelea?). Un asemenea ucaz poate veni, teoretic, dinspre liderii lumii istoricilor – „cupola” academicienilor, probabil, eventual lărgită și în direcția șefilor de institute etc. – sau, și mai de sus, dinspre puterea politică. Acolo însă lucrurile sunt, în acest moment al evoluției democrației noastre, destul de neclare. În loc să fie numai diferite, puterile din stat sunt, deocamdată, în relații tensionale, de adversitate. Nu este vina istoricilor din țară acest lucru care face imperativă rezolvarea în termeni constituționali a neclarităților din funcționarea instituțiilor statului și a actorilor politici. Presupunând însă că ar exista cineva care să își dorească readucerea în maximă obediență a istoricilor, cine ar trebui să fie oare, după domnul Rezachevici, persoana sau instituția respectivă? Președintele, respectiv președinția țării? Premierul? Parlamentul? Ministerele de resort (al Educației Naționale? al Muncii?)? Ar fi fost binevenite câteva precizări pentru mai buna înțelegere a viziunii despre haosul și combaterea haosului istoriografic a domnului Rezachevici.

Teoria haosului în istoriografia română nu a fost încă decât ilustrată, nu și formulată în alți termeni decât cei evocați aici. Ilustrarea îi aparține istoricului Gh. Buzatu, care în 2007 a publicat cartea România sub Imperiul Haosului (1939-1945). Acolo însă, așa cum se vede încă din titlu, trimiterea expresă se făcea la al Doilea Război Mondial și era deplin îndreptățită, prin dezorganizarea și distrugerile înspăimântătoare produse în circumstanțele desfășurării conflictului internațional.

Rămâne, așadar, de văzut dacă domnul Rezachevici are dreptate măcar în privința influențelor nocive ale modelor cărturărești interne ori externe. Ca fenomen – inclusiv al vieții cărturărești –, moda se definește ca o tendință momentană, consumată în actualitate, efemeră, ce se bucură de o anume reputație, de un anume succes într-un mediu dat. Modele istoriografice pe care le incriminează cercetătorul nu sunt numite precis, dar pot fi dibuite, asumând, desigur, din start riscul de a o da în bară. Cu toate acestea, îmi vine să cred că personalitatea intervievată se referă la orice contravine viziunii lui despre o istoriografie zăgăzuită cu atenție și pusă sub control, eventual cenzurată. Tocmai demersurile critice, acelea care interoghează ceea ce, în vremea controlului ideologic era sacrosanct, a fost tabuizat, deranjează. S-ar părea, deci, că este vorba despre „demitizare”, despre deconstrucția vulgatei naționaliste, despre acceptarea pluralității discursurilor, despre un anume relativism istoriografic și despre ceea ce s-a numit revizionism… Cei numiți explicit în interviu sunt Neagu Djuvara – care polemizase cu autorul pe tema prezumtivei origini cumane a lui Negru Vodă – și „unii bursieri Sörös [care] s-au întors în România cu concepții străine adevărului istoric, istoriografiei și intereselor naționale”. Trecând peste faptul că numele filantropului american se scrie corect Soros, observ doar atât: pentru C. Rezachevici, cei veniți de peste hotare, din direcția Occidentului, chiar și atunci când sunt români, aduc „răul”. Cum altfel?! Probabil că și aderarea țării la NATO și la UE, ca și intrarea ei în parteneriat strategic cu SUA reprezintă o orientare dezastruoasă. Mult mai bine putea fi să rămânem autarhici, dacă URSS tot a căzut.

Considerațiile domnului C. Rezachevici și direcția către care împing ele stârnesc, în 2012, stupoare.

Constantin Rezachevici exprimă, în interviul pe care îl acordă în Ziarul de duminică, o serie de opinii despre istorie, istoriografie, cercetarea științifică, pregătirea de specialitate a experților în studiul trecutului, despre Academia Română și despre tratatul ei de istorie, despre multe lucruri de interes pentru istorici și pentru publicul interesat de expertiza istorică. În calitate de vechi cercetător al unuia dintre institutele Academiei, domnia sa dovedește o fidelitate care îi face onoare față de înaltul for științific și artistic al țării.

Academia Română, luându-și în serios menirea pentru care a fost înființată în secolul al XIX-lea, a oferit unor generații diferite de istorici posibilitatea de a-și sintetiza coerent cunoștințele, publicând, cu mari eforturi, în 2002-2003, o impozantă Istoria românilor în 11 volume masive. Aceasta a fost urmată, începând din 2011, de ediția a II-a, în curs de apariție, evident cu scopul îmbunătățirii lucrării.

Elogierea Academiei este firească, datorită rolului ei cultural din vremurile anterioare comunismului. În epoca stalinistă însă, epurările de academicieni au fost masive, după cum se știe, o serie de nume prestigioase ale culturii române interbelice dispărând în temnițe sau în anonimatul bine supravegheat de Securitate al