academică ale ultimilor ani. Comparația surprinde o realitate tipologică și atașează o evaluare acidă a situației. Trebuie însă spus că ideea unei pedagogii a performanței nu este caracteristică numai științei și literaturii, ci și altor arte. În plus, ea nu a fost inventată și practicată doar în ambalajul ideologic al comunismului, principalele mari succese ale sale venind tocmai din Occidentul liber și democrat.

În lumea transatlantică, cursurile de scriere creativă, de pildă, aduc, de decenii, succese memorabile, ducând nu numai la plămădirea unor noi creatori autentici, viabili, ci și la efecte terapeutice memorabile (scriptoterapia). Eșecul Școlii de Literatură conduse de Mihail Sadoveanu nu se datorează lipsei de viabilitate a proiectului, ci, atâta cât este el eșec, vine din teroarea ideologică și din exercitarea permanentei cenzuri asupra unui domeniu care aparține prin excelență spațiilor creative ale libertății. Dacă, cu toate acestea, nume importante de literați s-au născut și s-au dezvoltat în acea ambianță, este în primul rând pentru că talentul lor – uneori și caracterul – au știut să rămână deasupra constrângerilor, păstrând din acea experiență ceea ce era de păstrat (emulația în preajma marilor scriitori sau poate numai șansa unor condiții bune de studiu și lectură) și nesufocându-și talentul prin compromisuri iremediabile. Dau aici numai două nume care arată în ce măsură instinctul rebel s-a putut plia pe talent, dând la iveală opere peste care nu se poate trece cu ușurință: Paul Goma și Gh. Grigurcu.

Întreg învățământul vocațional, până astăzi, în România și în alte locuri, se întemeiază pe un tip de emulație care face din „școlile de gândire” sau din cele estetice un tip de context care, măcar în principiu, ajută, nu împiedică, buna practică în domeniu, contribuind la „moșirea” creativității.

În știință, în principiu, cu cât avansezi pe scara specializării și a cunoașterii, cu atât mai benefice ar trebui să fie grupările de experți compatibili, unii cu alții, prin tipul de formație și preocupări, prin nivelul de pregătire, prin apartenența la aceeași direcție de explorare și, când se poate, prin absența adversității dintre membrii echipei. Din acest punct de vedere, ideea școlilor doctorale merita, fără îndoială, testată, fiind susceptibilă să aducă rezultate superioare cercetării solitare și izolate a indivizilor angajați în asemenea eforturi.

Unde împărtășesc critica lui Constantin Rezachevici este acolo unde rămâne de răspuns la întrebarea dacă actuala concepție asupra acestor grupuri de lucru este cea mai potrivită. Să îi supui pe absolvenții de masterate la noi runde de audieri de cursuri, deși, odată acceptați în programe doctorale, sunt deja în posesia unui program propriu, îmi pare contraproductiv. Mult mai oportună mi s-ar părea convocarea lor în ateliere ritmic desfășurate, pe teme de teorie, metodologie sau chiar elemente conexe temelor proprii, dar cu o relevanță mai mare, astfel încât să antreneze în discuții și oameni din echipă care abordează alte chestiuni decât strict cea prezentată. De aici însă și până la a nega oportunitatea unor demersuri care să ducă mai departe efortul solitar, anturându-l mai adecvat decât înainte, e o cale lungă.

Interesant este că, negând utilitatea școlilor doctorale, istoricul observă că „principala trăsătură a celei de azi este lipsa de coordonare proprie, ca să nu zic de haosul în care se desfășoară”. Tocmai școlile doctorale asigură o coordonare tolerabilă, altfel decât excesiv impusă – din motive extraștiințifice ori extrapedagogice – unei discipline și unui areal de cercetare, istoriografia, care a pătimit în trecut prea mult datorită excesivei „coordonări” pe linia priorităților stabilite de Partidul Unic și de politrucii lui. Astăzi, în pofida privirii selective a lui Constantin Rezachevici, pe tot cuprinsul României unde se află universități și institute de cercetare în domeniul istoriei, tipurile de discurs istoriografic s-au înmulțit considerabil, diversitatea lor și-a lărgit spectrul, modelele nu mai vin dintr-o singură direcție (Moscova în vremea stalinismului, Franța în anii de relativă deschidere etc.), tinerii istorici s-au pregătit, de multe ori, și în ambianța unor universități și biblioteci străine. Acest lucru nu poate fi cu niciun chip rău decât din perspectiva cuiva care socotește – în mod eronat – că numai un anume discurs este legitim, că numai dintr-o anumită direcție vine lumina, că toate alternativele înseamnă haos, dezordine, eșec.

Din păcate, destui cercetători din generația seniorilor au sentimentul că hegemonia unui anume model fiind amenințată, întreaga cunoaștere de tip istoric intră în disoluție. De fapt, multiplicarea problematicilor, metodelor și a punctelor de vedere înseamnă îmbogățirea universului meseriei și aduce o benefică înnoire.

Pluralismul istoriografic merge mână în mână cu democratizarea vieții, dar și cu cea a științei. Și în ordinea cunoașterii, ca și a istoriei sociale a științei, este bine așa.

2. Haos, coordonare, cenzură

Interviul – binevenit, ca orice prezență a numelor prestigioase în prim-planul culturii noastre – pe care istoricul Constantin Rezachevici l-a acordat Ziarului de duminică prezintă interes prin chestiunile pe care le aduce în atenție, chiar și atunci când acestea nu sunt noi. Persistența lor în orizontul specialistului arată că, din punctul lui de vedere, nu au fost încă rezolvate, ceea ce necesită discuții suplimentare. O asemenea incomoditate se leagă, în reprezentarea celui intervievat de Dan Frățică, de înlăturarea oricărei cenzuri de natură ideologică.

Libertatea de exprimare e un lucru bun, după care istoricii au tânjit și s-au luptat între 1944 și 1989, dar faptul că după 1989 oricine scrie după cum îl taie capul, urmând fie mode interne, fie modele externe, fără a ține seama decât în mică măsură de adevăratele imperative ale istoriografiei românești actuale, nu e un fapt pozitiv, libertatea de exprimare e benefică, dar haosul e altceva.

Cu alte cuvinte, posibilitatea ca istoricii să se pronunțe în deplină libertate cu privire la feluritele chestiuni din trecut ar fi bună, dacă nu ar fi… nezăgăzuită. Ceea ce dăunează acesteia sunt modele intelectuale – de ce? – și neglijarea „adevăratelor