drastică a lui Mihail Roller, Florin Constantiniu reprezenta, alături de alți congeneri, un nou suflu profesionist și patriotic, deopotrivă, în câmpul său de cercetare. Curând însă el a pășit pe calea unor compromisuri, cedând poate unor presiuni ori răspunzând unor elanuri carieristice. Evenimentul zilei reține că academicianul Florin Constantiniu a fost acuzat de Șerban Rădulescu-Zoner în cartea sa Securitatea în Institutul de istorie „Nicolae Iorga” că istoricul a colaborat cu Securitatea, sub numele Chris. Faptul explică regăsirea lui, în anii ’80, în echipa apropiaților generalului Ilie Ceaușescu, beneficiind de protecția acestuia, dar și girând producția istoriografică a aceluia în feluri greu de cântărit din afară. La acea vreme, istoricul Florin Constantiniu se ocupa de momentul 23 august și de epoca celui de-al Doilea Război Mondial, în contribuții care trebuie descifrate cu o anume prudență, prin prisma anumitor interese politice exprimate de ele. August 1944: repere istorice (1984), România în anii celui de-al Doilea Război Mondial (3 vol., în colaborare, 1989) exprimau acest tip de interes, sprijinind, în felul lor, pretențiile ceaușismului târziu naționalist-comunist de detașare de URSS-ul gorbaciovian angajat în perestroika și glastnost.

Cu o schimbare de accent în sensul păstrării interesului pentru articularea unei poziții românești naționale s-au înfățișat publicului cărțile anilor ’90 produse de istoric, precum Între Hitler și Stalin; România și pactul Ribbentrop-Molotov (1991). Deja în Sovietizarea României. Percepții anglo-americane (în colaborare, 1993), investigarea comunismului se făcea însă din perspectiva pro-occidentală, cu atenție față de noua orientare a țării în politica externă. Încetul cu încetul, fostul medievist s-a lăsat acaparat tot mai mult de perspectiva de a da tonul interpretativ, în anii ’80, dar și pe urmă, istoriei contemporane românești, sacrificând, nu o dată, neutralitatea istoricului pentru iluzia că istoricul ar fi chemat să traseze liniamentele unei politici externe.

Spre deosebire de alți colegi – precum, de pildă, fostul întemnițat Șerban Rădulescu-Zoner, ajuns și el un investigator semnificativ al trecutului contemporan –, Florin Constantiniu a fost răsplătit de oficialitate și de colegii săi consacrați în slujirea acesteia prin alegerea în Academia Română. Unii dintre ei nu s-au sfiit ca la decesul regretabil al istoricului – un excelent cunoscător al secretelor meseriei, de altfel – să îl proclame a fi „cel mai strălucit istoric al acestui ceas în România”, „un om de mare caracter și un intelectual absolut remarcabil” (Răzvan Theodorescu), „unul din cei mai de seamă istorici români contemporani”, un „giuvaer sclipitor” (Stelian Neagoe).

„Am admirat, până la idolatrie, omul, i-am apreciat până la smerenie opera”, spunea același Stelian Neagoe, iar Ioan Scurtu vedea în el, de curând, „cel mai complet și temeinic istoric român din ultima jumătate de veac, precum și un Mare Român, într-o vreme când această apartenență națională este mai curând hulită decât apreciată”. Firește, un mare istoric și un mare român se definește nu prin adeziuni și obediență, ci prin calitatea intrinsecă a unei prestații profesionale și civice. Că Florin Constantiniu avea înzestrare pentru așa ceva se poate observa și din unele gânduri ale sale, precum acela după care „istoria nu este o disciplină de memorizare, ci de analiză”.

Nici curajul civic nu îi lipsea în ultimii ani, de vreme ce observa – de astă dată fără false pudori – că, în fapt…

Clasa politică postdecembristă nu a avut – indiferent de partid – niciun proiect național. A avut, în schimb, un unic gând: să se căpătuiască. S-a repezit asupra României cu singurul gând al îmbogățirii. Oamenii politici au acționat ca niște vandali, distrugând și jefuind totul. Mongolii, ungurii, turcii, nemții, rușii nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut politicienii postdecembriști în două decenii. Când, peste ani și ani, se va scrie istoria timpurilor de azi, „nu vor ajunge blestemele” pentru a-i condamna pe cei care au făcut ca România să rateze o mare șansă de afirmare și bunăstare și să fie adusă la sapă de lemn. Dar clasa politică nu și-ar fi putut desfășura „opera” nefastă dacă în calea ei ar fi întâlnit rezistența hotărâtă a opiniei publice, manifestarea viguroasă a spiritului civic. Din nefericire, am rămas un popor de țărani – spiritul civic se naște la oraș! –, o turmă de oi care se lasă exploatată, batjocorită, călcată în picioare, fără nicio tresărire de revoltă sau de demnitate (Goga observase, în 1916, același lucru).

În lumina acestei înzestrări, nu poate fi decât regretată plecarea dintre noi a unui istoric precum Florin Constantiniu, înzestrat cu toate darurile pentru a fi ceea ce se pretinde că ar fi fost, dar rămânând un istoric ilustrativ pentru destinul meseriei și al omului în epoca frământată pe care a traversat-o.

Observator cultural, nr. 623, 11 mai 2012

Opiniile unui istoric 1. Pluralism în cunoaștere

Ultimele săptămâni au adus în prim-plan – prin intermediul unui interviu publicat în două părți de Ziarul de duminică (vineri, 19 și, respectiv, vineri, 26 octombrie 2012) – figura unui medievist ajuns la maturitate profesională și deplin afirmat. După o viață de explorări ale trecutului ca angajat al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, Constantin Rezachevici oferă un set de reflecții despre istorie, direcțiile istorice, receptarea acesteia în rândul publicului și alte teme conexe, oferind un binevenit prilej de reflecție și dialog celor pasionați de subiect, colegilor, dar și beneficiarilor muncii istoricului. Încă din titlul primei părți a discuției purtate cu Dan Frățică, medievistul se delimitează onest – dar și tranșant – de o serie de realități instituționale ale momentului. „În istorie au apărut «școli doctorale», cam ca școlile de scriitori sau ziariști din anii stalinismului” titrează gazetarul, surprinzând o critică acută a actualelor dezvoltări de la nivelul tentativelor de reformă