Institut și avansat cercetător principal abia în 1990. El a fost ales membru al Asociației Internaționale de Istorie Contemporană, cu sediul la Geneva. A publicat peste 200 de lucrări științifice în țară și străinătate (Franța, Germania, SUA, Italia), în 1993 conferindu-i-se premiul „Mihail Kogălniceanu” al Academiei Române.

Dintre cărțile semnate – singur sau în colaborare cu alții – de istoricul Rădulescu-Zoner, ca investigator al trecutului modern și contemporan sau ca martor al trecutului, pot fi menționate: România și Tripla Alianță. 1878-1914 (în colaborare, 1979); Dunărea, Marea Neagră și Puterile Centrale: 1878-1898 (1982); Bucureștii în anii Primului Război Mondial (scrisă în colaborare, 1993); Instaurarea totalitarismului comunist în România (în colaborare cu Daniela Buse, Beatrice Marinescu, Editura Cavaliotti, 1995); A fost un destin. Amintiri, mărturii, dezvăluiri (2003); Scrieri politice. 1990-2006 (2007). Ele ilustrează o vocație explorativă și evocatoare autentică, dublată de o conștiință civică animată de duhul unei acribii restauratoare de adevăruri deturnate partizan de către predecesori.

Pe drept cuvânt s-a spus că:

Șerban Rădulescu-Zoner a devenit istoric, încercând să se înțeleagă ce s-a întâmplat cu România și cu oamenii ei după ce țara a intrat sub influența Uniunii Sovietice. În memoriile sale, omul politic și istoricul adaugă fragmente din dosarul său de Securitate, inclusiv liste cu persoane care l-au turnat, prieteni și adversari, dar și un opis al călăilor săi: oameni care l-au condamnat, bătut, hărțuit sau umilit. În contrapondere, cartea lui Șerban Rădulescu-Zoner îi descrie pe toți cei care l-au ajutat, l-au salvat, l-au adăpostit și au riscat pentru el (Sabina Fati).

Totodată, în postcomunism, deși ajuns la o vârstă venerabilă, el s-a angajat direct în politică, devenind membru al Alianței Civice din 1996, iar din 31 martie 2001, președinte al Alianței Civice. Ulterior a fost ales deputat CDR (1992-2000), inițial din partea PAC, până la ieșirea acestui partid din coaliție. Din 1996 a fost membru PNL, iar din septembrie 2000, independent, refuzând orice colaborare cu Valeriu Stoica și cu alți politicieni socotiți oportuniști.

Judecățile de valoare pe seama istoricului – nerecompensat de alegerea în forul cel mai înalt al artei și științei românești – au fost formulate neezitant. S-a spus că:

Odată cu moartea lui Șerban Rădulescu-Zoner, liberalismul românesc își pierde ultimul exponent al eticii militante, unul dintre puținii politicieni, dacă nu cumva singurul, care nu a acceptat niciun fel de compromis, iar atunci când lucrurile au evoluat împotriva principiilor sale s-a retras din politică (Sabina Fati).

Rădulescu-Zoner a fost calificat drept „un susținător al lustrației, al scoaterii din ecuația publică românească a colaboraționiștilor regimului Ceaușescu” (Sabina Fati), „unul dintre cei mai înverșunați adversari ai comunismului, neocomunismului, ai Securității și neo-Securității” (Ana Blandiana).

Odată cu el, „apune acea generație care a dat consistență și contur liberalismului prin care România a devenit Mare” (Ana Blandiana).

Observator cultural, nr. 621, 27 aprilie 2012

Istoricul în prima clipă de posteritate

Există istorici mari și istorici pur și simplu. Pe toți îi animă cunoașterea profesiei, pasiunea pentru înțelegerea trecutului și strădania de a aduce la suprafață cât mai multe lucruri despre vremurile care au fost. Diferența între primii și ultimii o face însă capacitatea de a integra cunoașterea la care au ajuns într-o viziune proprie, unitară, originală și, în același timp, capabilă să surprindă cosmoidal desfășurarea lumii într-o privire sintetică, întemeiată pe cercetări cât mai acurate. Ar mai fi și alte particularități, ținând de metodologie, precum elaborarea unui aparat conceptual mai apt să reflecte flexibil și, totodată, cu o anume precizie realitățile explorate, sau precum procedurile inovative de lucru cu izvoarele și cu bibliografia (nu în sensul răsturnărilor și sofisticărilor cu orice preț, ci al adecvării mijloacelor la țeluri, într-o manieră neintruzivă și nemanipulativă).

Conform acestei perspective, istoricul Florin Constantiniu, plecat de curând dintre noi (8 aprilie 1933 – 13 aprilie 2012), a fost un istoric profesionist, cu contribuții semnificative la deslușirea vremurilor de odinioară, cu elucidări interesante ce se cuvin salutate. El nu a fost însă, din păcate – pentru el, dar și pentru ansamblul domeniului –, un nume mare. Din perspectiva participării lui la viața comunității, a civismului și a opțiunilor lui politice, academicianul Constantiniu a fost mereu un istoric oficial; nu atât în sensul unei alianțe cu puterea politică – acest lucru nu s-a petrecut în perioada evoluțiilor postcomuniste, când, datorită apropierii sale de cercurile comuniștilor deposedați de legitimitate ideologică, nu a participat la construcțiile politice ale adversarilor lui Ion Iliescu (Emil Constantinescu și Traian Băsescu) –, cât a slujirii unei istoriografii ancilare, subordonate interesului politic proclamat de vremelnice stăpâniri, și nu de căutarea fără prejudecăți a adevărului despre trecut.

Teza lui doctorală, susținută în 1968, pe tema Relațiilor agrare din Țara Românească în sec. XVIII (s-a publicat în 1972), a fost distinsă cu Premiul „N. Bălcescu” al Academiei Române și promitea un excelent istoric al relațiilor economico-sociale din perioada modernității noastre timpurii. Alte studii și volume din prima etapă a activității lui, printre care De la Mihai Viteazul la fanarioți. Observații asupra politicii externe românești (1975), au desemnat capacitatea înnoirii tematice și a saltului dinspre o problematică înspre alta, în interiorul aceleiași vocații de medievist. Ultima expresie a acesteia a fost sinteza într-un volum O istorie sinceră a poporului român (1997, cunoscând patru ediții antume, ultima în 2012), socotită de alți istorici oficiali „cea mai temeinică și originală sinteză” de istorie românească (Ioan Scurtu) sau „un fel de biblie pentru românii de toate vârstele” (pentru un politician precum Adrian Năstase).

În perioada dezghețului ideologic care, pentru istorie, a însemnat la noi ieșirea de sub tutela