Din același text al istoricului este de reținut și că principalul depozit de carte manuscrisă al țării, Biblioteca Academiei Române, „n-a reușit încă să ducă la bun sfârșit publicarea catalogului pe care P.P. Panaitescu îl lăsase moștenire acum cincizeci de ani” (p. 15). Iar verdictul nu întârzie, pe bună dreptate sever:

O acțiune concertată pentru inventarierea tezaurului nostru intern de manuscrise nu mai poate fi imaginată astăzi, când inconsistența arogantă a responsabililor culturali sufocă cercetarea autentică, preferându-i-o pe cea superficială.

Ștefan S. Gorovei amintește și că, pe lângă bogățiile manuscrise din țară, există în lume un foarte mare număr, practic, necunoscut, de depozite de același fel. Inventarul din 1986 al lui Radu Constantinescu a evidențiat câteva sute de manuscrise de peste hotare. Luând la puricat respectiva listă, „de fiecare dată, paginile copiate ale publicațiilor (ruse, bulgărești, ucrainene) datând de mai mult de un secol mi-au adus informații neașteptate”, spune domnia sa, „care uneori au venit să completeze, să schimbe sau să nuanțeze într-un chip fundamental ceea ce știam sau concluziile la care ajunsesem”.

În loc să avansăm sensibil în cunoaștere, odată cu deschiderea arhivelor, cu libera circulație, cu revoluția tehnologică ce permite fotocopierea sau consultarea de la mare distanță, în diverse forme, a acestor prețioase izvoare, la noi, domeniul se prăbușește vertiginos într-un hău fără fund, istovit de obtuzitate și spiritul de economie prost înțeles, de proiecte paideice ciuntite și de viziuni ideologice superficiale, clonate după modele niciodată supuse cu adevărat unei discuții critice serioase.

Fie ca prilejul celebrării nașterii marelui savant Emil Turdeanu să însemne, dincolo de valoarea intrinsecă a studiilor contributorilor, și începutul unei relansări a istoriei culturii la demnitatea și nivelul pe care acest domeniu le merită pe deplin în România.

Observator cultural, nr. 628, 15 iunie 2012

La ora primelor bilanțuri, de obicei, istoricii pot fi întâlniți, într-o perspectivă recapitulativă, mai degrabă prin revistele specializate, la rubrica „Necrolog”. Și totuși, atunci când prin ținuta lor profesională și civică merită atenție, ei s-ar cuveni să se regăsească într-o manieră mai stăruitoare în dezbaterea publică. La urma urmei, preocuparea pentru trecut are acoperire, dincolo de pasiunea solitară a câte unui amator de hobby, în serviciile aduse societății, fie că ele se dezvoltă în sensul preocupărilor stăruitoare ale acesteia, fie că le contrazice și le corectează pe acestea. Este doar un fel de a spune că istoricul este – sau ar trebui să fie –, cu o anume surdină sau în mod deschis, o conștiință cu rezonanță publică. Unii dintre profesioniștii domeniului au preferat și preferă să interpreteze un asemenea adagiu în spiritul amorf birocratic pe care îl descifrează îndărătul cuvintelor, socotindu-se un soi de „tehnocrați”, identificând societatea cu statul și înlocuind alonja etică printr-o subordonare oarbă. Numai că acest lucru îngustează și alterează o plajă de opțiuni posibile în care, măcar teoretic, dacă nu și practic, se pot regăsi platforme și interpretări dintre cele mai variate. Un exemplu elocvent, recompus din articole de presă recente și cu un adaos bibliografic succint, îl constituie tipul de exemplaritate civică, profesională și politică al unui istoric recent plecat dintre noi.

Șerban Rădulescu-Zoner, născut în 29 mai 1929, s-a sfârșit din viață miercuri, 14 martie 2012, la optzeci și doi de ani. Datorită împrejurărilor politice și a pasiunii cu care s-a implicat în actualitatea publică a unei Românii prinse în vârtejul transformărilor radicale, viața lui a cunoscut mutații nu mai puțin devastatoare, coborâșuri și suișuri amețitoare.

În perioada 1945-1947, ca adolescent, a fost membru al Tineretului Liberal, participând la manifestațiile din 11 februarie și 8 noiembrie 1945 și la campania electorală din 1946, prin lipirea de afișe și distribuirea de manifeste. A făcut parte din grupul anticomunist condus de Laura Săulescu și Gică Dobrescu, participând la două ședințe. A fost pus sub urmărire, dar a reușit să fugă. A fost condamnat politic la zece ani de temniță grea în 1959, dar înainte de acest moment a reușit să păcălească poliția stalinistă din România, trăind o viață de fugar și ascunzându-se vreme de unsprezece ani. A fost deținut politic între 1959 și 1962, arestat la 18 februarie 1959, anchetat la sediul Securității Ploiești timp de 11 luni și condamnat inițial de Tribunalul Militar București la 5 ani de temniță grea, pentru uneltire contra ordinei sociale. A primit, în urma recursului Procuraturii Militare, o pedeapsă majorată la 6 ani de temniță grea. A trecut astfel prin penitenciarele Ploiești, Galați, Jilava și prin lagărele de muncă Salcia, Stoenești și Strâmba din Balta Brăilei, fiind grațiat abia odată cu începutul destalinizării dejiste, prin decretul 393 / 26 iunie 1962.

După punerea în libertate a respins colaborarea cu Securitatea, fapt dovedit prin documentele scrise existente la CNSAS, după cum consemna Ana Blandiana în Revista 22:

Refuzul de o îndrăzneală uluitoare de a semna până și hârtia de eliberare din 1964, pe care toți deținuții au fost obligați s-o semneze și prin care își luau angajamentul față de autorități. Când ofițerul i-a întins clasicul angajament d-lui Rădulescu-Zoner, acesta i-a aruncat în față: „Nu semnez! Duceți-mă înapoi! Sunt deținut politic!”. Și nici mai târziu, când viața intrase în „normalul” „societății multilateral dezvoltate”, d-l Rădulescu-Zoner nu a cedat, preferând, ca istoric cu vocație, locuri de muncă modeste. În calitatea sa de „suspect etern”, autoritățile comuniste îi refuzaseră firescul carierei pentru care era pregătit.

Doctor în istorie, specialistul a fost, până la 31 ianuarie 1996, cercetător științific principal la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. În 1975 a fost exclus din Institut, în contextul revoluției culturale a lui Ceaușescu și transferat obligatoriu la Muzeul de Istorie București, fără luarea titlului de cercetător științific. A fost reîncadrat la