de pe poziții marxiste, în două monografii fundamentale până astăzi, dintre care una a apărut la cinci ani după decesul lui Culianu (Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, 1980; Anii treizeci, 1996). Dar nu numai că o făcea en passant, pentru a pregăti cititorul să înțeleagă „orizontul” în care se mișca, din punct de vedere cultural, Eliade, eroul său, ci rămânea, până astăzi unicul hermeneut care înțelegea să subordoneze diferitele curente tradiționaliste ale epocii ideii imperiale ortodoxe preluate de la Bizanț. Astfel, el izbutea să ofere un cadru explicativ plauzibil unei dinamici politice românești pe care proiectul României Mari nu o epuiza și care nu putea explica, dincolo de înțelegerile la vârf conjuncturale dintre Hitler și Antonescu, ce anume căutau armatele române la Stalingrad în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Aspirațiile imperiale românești teoretizate de ideologii ortodoxiști ai Romei a IV-a oferă până astăzi cel mai flexibil și mai adecvat model de înțelegere a unor fapte aparent disparate, precum: daniile domnitorilor români la Muntele Athos, organizarea unui sinod cu ambiții ecumenice de către Vasile Lupu la Iași (1642), implicarea României în războaiele balcanice și Pacea de la București (1913), acceptarea și îndeplinirea de către România întregită a misiunii Antantei în Ungaria (1919), inițiativele legate de încropirea Micii Înțelegeri (1920) și evenimentele deja menționate din timpul conflagrației mondiale secunde.

Pistele lui Ioan Petru Culianu deschid căile unei alte înțelegeri a trecutului românesc și merită reținute ca atare.

Observator cultural, nr. 587, 12 august 2011;

nr. 588, 19 august 2011; nr. 589, 25 august 2011;

nr. 590, 2 septembrie 2011

Centenar și bilanț

Prilejul apariției unui volum de studii dedicate memoriei lui Emil Turdeanu (n. 10 noiembrie 1911, Șibot, Alba – d. 14 ianuarie 2001, Fresnes, Franța) nu este de ici, de colo și merită să fie semnalat. Cu prilejul centenarului nașterii savantului, Ioan-Aurel Pop, Ana Dumitran și Jan Nicolae au editat o culegere de studii intitulată One hundred Years since the Birth of Emil Turdeanu (apărută ca supliment al nr. 1 / 2012 al Transylvanian Review, 316 p.), incluzând aici patru secțiuni distincte: Magister et Historia, Libri Ecclesiae, Ars Ecclesiae și Ecclesiae et Historia. În total, optsprezece autori semnează șaptesprezece contribuții, străduindu-se să onoreze silueta celui dispărut cu un deceniu în urmă prin noi semnalări și descoperiri din câmpul în care cercetătorul s-a ilustrat cu strălucire: istoria culturii române vechi.

În general, receptarea unui domeniu ca acesta rămâne discretă, când nu de-a dreptul deficitară, în zilele noastre. Dintr-un motiv neștiut, interesul arătat celor care, de-a lungul timpului, s-au străduit să restituie ceea ce se poate din evoluțiile literare, din pictura și muzica secolelor îndepărtate a scăzut, în urma unor alterări survenite în numele cuplării la imediat, al pragmatismului necesar întru depășirea handicapurilor economice și culturale sau pentru că logistica precară solicită sacrificii. Suntem astfel, astăzi, în situația de a putea deplora subalimentarea cunoașterii de tip academic a limbilor moarte esențiale pentru identitatea noastră – cum este latina – și pentru configurarea de secole a unui profil cultural propriu (slavona). În mod explicabil, ca o consecință imediată a acestei atitudini pe care o manifestă nu numai dirigenții schimbători ai epocii, ci chiar vârfuri și figuri de relief ale culturii române prezente, a scăzut și interesul față de purtătorii acestor interese profesional-vocaționale specifice, eminenți exploratori ai trecutului. Despre Nicolae Cartojan sau despre ginerele lui, Emil Turdeanu, auzi rarisim în presa culturală, iar contribuția lor științifică rămâne un soi de trofeu etalat în vitrine virtuale, nu și un reper viu în continuarea eforturilor lor.

În fapt, nici de astă dată situația nu s-a schimbat radical. Publicația – admirabilă – care s-a editat pentru a marca împlinirea jubileului nașterii lui Emil Turdeanu este una pe cât de selectă, pe atât de inaccesibilă profesorului de istorie, studentului ori publicului cultivat care face din vizitarea librăriilor o obișnuință. Distribuită mai ales în exteriorul țării, cartea – căci despre un veritabil volum este vorba, în pofida încadrării sale într-o serie de suplimente – se prezintă în mâinile cunoscătorilor ca un soi de raritate, încă de la apariție. Va mai trebui, pesemne, până când Academia, universitățile – nu puține! – și instituțiile de cercetare să izbutească să educe, prin persuasiune și cu cine știe ce alte mijloace, elitele politice și economice să investească mai consistent în cultură, care, până și în epoci de criză pe piețele bancare, comerciale sau în producția de bunuri materiale, rămâne semnul distinct și profund specific al existenței unui popor într-un orizont de excelență.

Faptul că Dracula – deci Vlad Țepeș – rămâne brandul de cel mai mare succes al românilor (alături de Nadia și de Hagi, fără îndoială; împreună cu Brâncuși, Enescu, Cioran, Eliade și chiar Ionesco) nu pare să le sară în ochi celor care decupează bugete și stabilesc dări, împart beneficii și decid sacrificii financiare colective.

În acord cu cele de mai sus par să se situeze și unele dintre observațiile medievistului ieșean Ștefan S. Gorovei, care, trimițând la spusele unui istoric francez, notează că istoria culturală e un domeniu complex, care pretinde o formare îndelungată de specialitate. „Or”, adaugă el, „trebuie recunoscut că o astfel de formare nu poate fi asigurată de învățământul nostru universitar și, din nefericire, nici de institutele noastre de cercetări” (p. 15). La rândul meu, continuu acest gând constatând, nu fără o amară maliție, că pentru a avea asemenea forme organizate de învățământ care să țintească în direcția arătată, ar trebui ca măcar gândul la ele să nu mai pară o inițiativă exotică. Drumul este mai dificil decât pare, chiar dacă el este, aparent, aproape imposibil.