Între 1919 și 1933, Eliade și România Mare străbat aceleași faze de creștere. Fiecare vrea să-și afirme „virilitatea”: România la umbra tratatelor internaționale, Eliade la umbra euforiei democratice care urmase după primul război. […] Or, există o relație strânsă între virilitate și maternitate: dacă cea de-a doua n-ar exista, prima n-ar avea față de ce să se manifeste. Iar dacă în inconștientul lui Eliade n-ar exista acel Nord feminin și acvatic, n-ar exista niciun Sud înflăcărat. […] Odată atins, către 1930, climaxul libertății, aceasta degenerează în ceea ce nemții numesc Sinnlosigkeit: absurd, lipsă de sens, lipsă de direcție. După asta va urma căderea, care înseamnă rupere de amnios, diferențiere dureroasă, bruscă pătrundere a principiului realității în acest paradis de scurtă durată. Pe plan național, căderea va culmina în 1940 cu pierderea integrității teritoriale a țării; pe plan personal, căderea va însemna pentru Eliade acea detenție absurdă într-un lagăr de concentrare pentru un delict de opinie pe care nu-l comisese (1938) (ibidem, pp. 200-201).

Era prea mult pentru ca Mircea Eliade să poată încuraja amintirea, fie și învăluită, a faptelor din – nu ezit să o spun – strălucita și îndrăzneața monografie a lui Culianu. Astăzi o știm.

Am trecut succint în revistă, preț de câteva articole, intuițiile și metodele, precum și câteva proiecții țintite ale lui Ioan Petru Culianu referitoare la trecutul românesc. A fost vorba, de fiecare dată, de chestiuni punctuale; de modurile concrete ale punerii problemei, ale căutării răspunsului și ale metodei prin care s-a procedat la cercetarea acestuia. Nicio clipă nu m-am referit aici la concepția de filosofie a istoriei pe care studiile, articolele și, în general, moștenirea acestui autor ne-o păstrează și o dovedesc. Pentru acest țel ar fi necesare studii aprofundate, de mai mare întindere și pătrundere, iar scopul meu nu a fost acesta. Deținem, oricum, deja tentative meritorii în respectiva direcție, de-ar fi să fie amintite și numai paginile semnate de H.-R. Patapievici în abordarea lui monografică despre Ultimul Culianu (2010).

Iată însă că, deși nu părea la prima vedere, I.P. Culianu se dovedește un cercetător ale cărui deschideri către istoria modernă și contemporană românească aduc surpriza unei viziuni mult diferite de cea a masei exploratorilor aceluiași trecut, în ambianța românească a vremii (anii ’70-’80 ai secolului trecut). El se desprinde nu doar din plutonul celor activi în interiorul României comuniste, pentru care marxismul părea obligatoriu, dar dintre care erau, totuși, câțiva care lansau tentative înnoitoare (istoria ideilor, a mentalităților, studii de imagologie, istoria conceptelor), ci și de aceia dintre istoricii români care s-au refugiat peste hotare, afirmându-se în deplină și neîngrădită libertate (Pavel Chihaia, Vlad Georgescu ș.a.).

Este vorba despre viziunea dinamică, mereu inovativă, a unui personaj în plină emergență, pasionat de istoria și teoria științei, care scria la un moment dat aceste câteva rânduri grăitoare:

Să menționăm […] tentativa, strălucită și îndrăzneață, făcută de Wendy O’Flaherty, care, conștientă de pluralismul paradigmelor și de conflictele dintre ele, ne propune o metodologie numită de ea a „cutiei cu scule” (toolbox approach), adică o abordare flexibilă efectuată cu instrumentele pe care obiectul însuși le reclamă prin reluări separate („Avers și revers în istorie. Câteva reflecții cvasi-epistemologice”, în I.P. Culianu, Jocurile minții. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 157).

Pe urmele lui Wendy O’Flaherty, dar cu excelente deschideri înspre filosofia contemporană, către înțelepciunea și gândirea religioasă a antichității, Evului Mediu și Renașterii, ca și cu o pregătire universitară inițială în filologie (și pricepere în semiotică, dar și atașamente structuraliste) se prea poate ca Ioan Petru Culianu să fi fost cel mai bine „echipat” istoric din generația lui. El și-a reglat proiectul propriei formații științifice după tiparul tradiției enciclopedice despre care vorbea Mircea Eliade (Cantemir, Kogălniceanu, Hasdeu, Iorga și, firește, Eliade însuși), mișcându-se cu dexteritate în câmpul disciplinelor umaniste, dar interesându-se și de „științele tari”.

Este posibil ca, în absența orizontului vast de cunoaștere pe care îl mărturisește opera edită și inedită vizibilă astăzi – ascunsă, în bună măsură, chiar și apropiaților săi, de vreme ce multe dintre paginile astăzi tipărite erau în simplul stadiu de șantier –, Culianu să nu fi ajuns la interpretările valoroase pe care el le oferă istoriei noastre.

Mai invoc un caz, dintre cele ce se oferă analizei: felul cum, atent la tendințele culturii românești interbelice, Culianu identifică – în capitolul al III-lea al monografiei rămase netipărite în timpul vieții autorului despre Mircea Eliade necunoscut (1982-1983) – o tradiție intelectuală a celei de a IV-a Rome. Pe urmele lui N. Iorga, Radu Dragnea, Nae Ionescu și Nichifor Crainic, doctrinari ai unei ortodoxii românești autentice și originale, în siajul căreia se înscriau și discipolii năiști Eliade, Cioran (cu Lacrimi și sfinți) și Noica (în multe dintre articolele de tinerețe), I.P. Culianu descifrează o tentativă de alcătuire a unei direcții de gândire și acțiune care a cuprins mai multe direcții tradiționaliste; de la naționalismul ortodoxist al lui N. Iorga, la trăirismul mistic al lui Nae Ionescu, la gândirismul colorat religios al lui Nichifor Crainic și, nu în ultimul rând, la generaționismul spiritualist al lui Mircea Eliade (dus până la răbufnire de autorii Manifestului Crinului Alb, Petre-Marcu Balș & Co.). Reconstituind succint, dar pregnant această așezare treptată a dominantei ideologice laice din România interbelică – deși rezumându-se la antecesori mai mult decât la protagonistul monografiei sale, spre a nu îl deranja (intenție eșuată) –, Culianu depășea obiceiul istoriografiei literare românești de a aborda școlile de gândire din epocă pe rând, monografic, curent după curent. El refăcea alegru un tablou care, mai aplicat, în detaliu, se lăsa pictat de Z. Ornea,