încercat filtrarea informației istorice legate de România și nici cea mai elaborată. (Ea evocă pasager grila interpretativă a lui Alex Mihai Stoenescu dintr-o lucrare istoriografică în mai multe volume, unde criteriul schimbării sistemice în România – tot unul singur – pare să fie „lovitura de stat”).

Ceea ce merită reținut este instinctul iscoditor și intuitiv care îl face pe acest profesionist al vizitării trecutului, atent, în general, mai cu seamă la fenomenul religios, să ofere o schemă interpretativă a tipului de factori ai schimbării preponderenți în modernitatea românească.

3. Emergență statală și amnios protector

Un terț exemplu referitor la creativitatea hermeneutică a lui Ioan Petru Culianu în probleme interesând istoria românilor este legat direct de proiectul unei noi monografii despre Mircea Eliade la care exilatul lucra în 1982. Pe vremea aceea, Culianu preda la Groningen și primise de la Siegfried Unseld, directorul editurii germane Suhrkamp, propunerea editării în germană a monografiei apărute în Italia. Autorul îi vorbea, în consecință, lui Eliade, în scrisoarea din 7 septembrie, despre „o dorință permanentă de a relua cu totul altfel [subl. I.P.C.] cartea despre M.E., de a o lărgi și purifica de multe elemente care aveau sens numai în contextul italian”. Cum casa unde locuia cu soția lui trebuise vopsită pe dinafară, monograful petrecuse vara „«la cămin» și în mare sobrietate” (toate citatele de până aici sunt din Dialoguri întrerupte. Corespondență Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu (p. 234). El anunța, totuși, că „vara asta am stat lipit de scaun, producând diverse lucruri de mult amânate”, printre ele numărându-se, probabil, și munca la noua versiune a cărții respective.

În 3 martie 1983, subiectul cărții – finalizate într-un stadiu de ciornă – până la acea dată, revenea în discuție, de astă dată, într-o scrisoare a lui Eliade:

În iunie vom discuta cartea. Cred că ai stăruit prea mult asupra momentului politic, care nu m-a interesat decât 2-3 ani, datorită exclusiv iubirii mele față de Nae Ionescu. Iar despre literatură ai vorbit prea puțin (i.e. în comparație cu „politica”). M-am gândit la această soluție: 1) în Mai, voi reciti și adnota textul (ibidem, p. 239).

Nemulțumirea lui Mircea Eliade survenea în urma constatării că trecutul despre care el prefera să nu vorbească, spre a nu stârni furtuni, ocupa un loc de căpetenie în noua tentativă monografică a lui Culianu. Interesat de discutarea operei sale de prozator, savantul de la Chicago ar fi dorit o accentuare a acestui plan. Fiindcă accentele fuseseră însă distribuite altfel, el propunea o amânare pentru luna iunie, când, mergând cu soția lui la Paris, ca în fiecare an de o bună bucată de timp, urma să se revadă cu Culianu și să discute pe-ndelete părțile pe care i-ar fi plăcut să le adnoteze.

Fie că, în urma discuției din iunie 1983, proiectul a părut mai oportun să fie pus la păstrare și refăcut pentru un alt prilej, fie deoarece editorul german nu a mai dat curs invitației inițiale, fie pentru că, nemulțumit, în sinea lui, de noua formă a monografiei, Eliade a propus el însuși – deschis sau nu – amânarea publicării, cert este că textul ei s-a păstrat printre ineditele lui Ioan Petru Culianu, văzând doar în postumitatea acestuia tiparul.

Cert este că, la reluarea materialului biografic eliadesc, autorul monografiei și-a inovat formula interpretativă în destule privințe. Prima dintre acestea a fost ideea de a încerca o cheie psihanalitică de interpretare nu doar a biografiei de tinerețe a lui Eliade, ci și a vremurilor respective din istoria României. În acest fel, el stabilea o rezonanță între istoria mare, a țării (națiunii), și cea mică, biografică. Era doar un mod – subtil și original – de a sugera că biografia lui Mircea Eliade se împletește strâns cu cea a țării și timpului său. Dar tocmai acest lucru, survenit din intenții elogiative și din convingere – autentică în cazul lui Culianu, fără nimic oportunist, menit numai să flateze –, îi venea peste mână lui Eliade, ca unuia care probase pe piele proprie, în lungii ani de incertitudine a exilului, că acele timpuri, împreună cu lumea pe care o reprezentau, fuseseră definitiv condamnate de istorie.

Scrie Culianu:

Protejat de amniosul unei țări libere și întregi pentru prima oară în decursul istoriei sale, Eliade duce [între 1919 și 1933 – n. O.P.] o existență eroică. […] Gesturile masculine ale lui Eliade sunt condiționate de amniosul matern, protector, care-l înconjoară: în cazul de față, e vorba de conștiința apartenenței la o țară puternică, de o demnitate imperială, aflată în plină euforie a biruinței (Ioan Petru Culianu, „Eliade necunoscut”, în Mircea Eliade, Editura Nemira, București, 1995, p. 200).

Propunerea de interpretare a României Mari ca „amnios” – așadar ca o membrană cu lichid având rol protectiv în raport cu „fătul” Eliade – își are, fără îndoială, originea în perceperea protagonistului monografiei în calitate de copil divin.

Copilul originar, ce se înalță din ape sau din haos, care iese din pântecul matern al pământului sau din oul cosmic, simbolizează emergența spiritului din materie, nașterea individului dotat cu conștiință.

Utilizând cheia hermeneutică a psihanalizei jungiene, Culianu nu sugera, deci, doar legăturile inextricabile ale lui Eliade cu țara lui. El dădea, totodată, și o interpretare creativă apariției cărturarului spiritualist în cultura românească a vremii, pe care tânărul din anii 1927-1928 o percepea ca fiind prea materialistă și pozitivistă. În plus, asemenea maeștrilor picturii de odinioară, lăsa să i se întrezărească și lui însuși chipul într-un colț al tabloului, căci „voluntar sau involuntar, mitograful sau scriitorul care imaginează geneza lumii și a umanității se transpune în cele mai vechi imagini și intuiții pe care le are despre propria sa naștere”.