Încercarea de descifrare sintetică a istoriei românești într-o schemă explicativă personală – dar nu și neplauzibilă – l-a încercat pe Ioan Petru Culianu în mai multe rânduri, nu doar o dată. Într-o scrisoare către Mircea Eliade trimisă în 17 mai 1979, mai tânărul istoric al religiilor constata:

Toată istoria României n-a fost dictată decât din afară: așa s-a făcut Unirea [din 1859 – n. O.P.], așa a fost și cu [proclamarea independenței în] 1877, așa și cu [Pacea de la Versailles din] 1919, după ce se încheiase, de fapt, pacea [separată, cu Germania] de la Buftea (Dialoguri întrerupte. Corespondență Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, ed. de Tereza Culianu-Petrescu și Dan Petrescu, Editura Polirom, 2004, Iași, pp. 186-187).

Aici Culianu înțelege istoria modernă a românilor prin prisma forțelor care au generat schimbarea, constatând – eronat sau cu temei, nu are importanță pentru discuția de față – că acestea au fost mereu forțe externe și că românii au fost cei care au suferit istoria, nu cei care au făcut-o. Inutil de spus că, măcar dintr-un unghi al revizitării trecutului, discipolul lui Eliade are dreptate: unirea din 1859 nu se putea face fără voința și efortul lui Napoleon al III-lea, cucerirea independenței nu se putea face fără acceptul cobeligeranței de către țarul Rusiei și, mai apoi, la Congresul de la Berlin, fără sprijinul lui Bismarck, iar realizarea României Mari era imposibilă fără proclamarea celor 14 puncte ale lui Woodrow Wilson. Adaug că, în prima versiune, interbelică, a lucrării lui dedicate lui Tudor Vladimirescu și Eteriei, Andrei Oțetea a oferit un loc explicativ central tot forțelor externe. Prin urmare, dacă se pune la socoteală și impulsul occidental în declanșarea de către „bonjuriști” a Revoluției de la 1848 din Moldova și Țara Românească, constatarea lui Culianu poate găsi mai multe puncte de sprijin. Firește că se pot aduce argumente și în sensul opus, cum că fără un suport popular și o dorință majoritară a românilor de a merge în sensul de înaintare al acestor proiecte politice nu este deloc sigur că s-ar fi ajuns la aceleași rezultate sau că ele ar fi durat. Dar, sceptic în fața neputinței românilor din interiorul țării aflați sub dictaturile comuniste postbelice, Culianu estima ca fiind mai probabilă o modificare a situației datorată străinilor.

În contrast cu aceste constatări și chiar cu scepticismul afirmat de Eliade („Înțeleg, din păcate fără nicio iluzie, că «libertatea», în epoca actuală, oriunde, este o pură himeră. Înțeleg, pe cât se pare, că Dvs. considerați de-acum regimul socialist din România drept o damnațiune inevitabilă. Considerați că el nu se poate schimba, că unica speranță e modificarea lui internă”), Culianu crede într-o posibilitate favorabilă românilor, de astă dată. Nu este clar la ce se referă el în plină instalare, tot mai feroce, a dictaturii personale a lui Nicolae Ceaușescu, dacă nu cumva are în vedere o schimbare de mentalitate populară defavorabilă comunismului. Dar cuvintele îi sunt inechivoce și ele descriu speranța într-o turnură suficient de puternică pentru a antrena o răsturnare de situație politică și, până la urmă, una de destin: „eu am impresia că asistăm acum [în 1979] la un fenomen f.[oarte] interesant, care poate duce la multe [consecințe], o «ascensiune a unei stări», cum ar spune [Max] Weber”. În acord cu sociologul german, autorul socotește că, în trecut, „unica puternică «ascensiune a unei stări» (fără nicio judecată de valoare!), între cele 2 războaie, n-a ajuns, în fapt, niciodată «la putere»!” Referirea la perioada interbelică trimite, probabil, la sentimentul euforic de după sfârșitul Primului Război Mondial că, în sfârșit, România își poate face singură destinul, construindu-și-l cât mai favorabil. Așa cum constată și Culianu, în cele din urmă, speranța s-a dovedit neconfirmată de fapte, România a pierdut părți semnificative din teritoriu, a fost antrenată în dictaturi – de existența cărora, de altfel, Mircea Eliade nu fusese străin – și, în cele din urmă, a recăzut sub dominație străină (de astă dată a URSS-ului, „Imperiul Roșu”). Având în minte un asemenea trist precedent, Culianu nota, finalizând cu această abordare: „De aceea e posibil ca România să nu fie capabilă, prin forțe interne, de a-și schimba situația. Prin forțe externe, cu atât mai puțin…” Pentru anul 1979, scepticismul era întemeiat, Imperiul Sovietic părea inexpugnabil, iar Ceaușescu își continua nestingherit politica. Nici măcar sindicatul polonez Solidaritatea nu devenise încă eroul colectiv al marii bătălii anticomuniste din Polonia. Când, în sfârșit, sistemul comunist din Europa a căzut, zece ani mai târziu, starea de spirit a populației se modificase, realmente, în sensul unei ostilități la adresa dominatorului din exterior și a celui din interior, iar Culianu a salutat schimbarea.

Rămâne evidentă, din epistola tânărului savant, tentativa de a căuta în trecut precedentele unui anume prezent – fie el și o proiecție subiectivă –, suport pentru soluțiile viitoare și, mai ales, ancorarea într-un curs al proceselor istorice care să permită o estimare veridică. Dar cel mai important pentru talentul sintetizării istorice este modul în care găsește puncte de sprijin pentru a elabora o teorie menită să permită cuprinderea unitară a trecutului, prezentului și viitorului. Ea este, în cazul de față, ideea că o modificare majoră de statut al României nu poate veni decât din exteriorul țării, pentru că așa s-a întâmplat în mod recurent, în secolul al XIX-lea și în prima parte a secolului XX.

Este adevărat, explicarea unei deveniri istorice printr-un singur factor, oricât ar fi el de important, este întotdeauna riscantă. Ea conduce, cel mai adeseori, la teorii senzaționaliste pe care, cel puțin din 1989 încoace, le numim, cu o necesară distanță critică, „scenarită”. Nu trebuie însă uitat că până și asemenea puneri în pagină sunt superioare simplelor colecții de fapte și nici că în chenarul unei scrisori scrise pe fugă nu poți aștepta dezvoltări mai nuanțate și mai atent argumentate.

De altfel, nu este singura grilă prin care Ioan Petru Culianu a