nr. 594, 30 septembrie 2011

O împușcătură anonimă, bine țintită, într-o toaletă a Universității din Chicago, a încheiat spectaculosul și scurtul parcurs al vieții lui Ioan Petru Culianu în 21 mai 1991, pe la orele 13. În urma lui rămâneau însă lucrări literare și științifice, publicistică și epistolare care, împreună, publicate încă de pe atunci sau inedite în 1991, vorbeau despre o viață intens creativă și de eforturi cognitive cu totul remarcabile. Prezentele rânduri – scrise cu intenția de a aminti că s-au împlinit două decenii de la plecarea lui Culianu în alte dimensiuni ale Marelui Joc (într-un an cu multiple semnificații comemorative, ce includ trecerea a un sfert de veac de la moartea lui Mircea Eliade și centenarul Emil Cioran) – sunt menite să atragă atenția asupra profilului complex al unui om de știință care și-a gândit evoluția în carieră după tipicul omului de cultură renascentist, imitat și de maestrul lui din tinerețe, Mircea Eliade. Receptat bine, în general, în România, el nu a făcut încă obiectul unei atenții față de concepția prin care a descifrat istoria românilor, deși lecturile, meditația proprie și neobișnuita lui capacitate de sinteză au aruncat – în mai multe rânduri – lumini semnificative asupra istoriei națiunii lui de origine.

Între fulgurațiile pe care Culianu a apucat doar parțial să le valorifice, amplificându-le la proporții de studiu sau de sinteză, se numără și cele referitoare la România modernă și contemporană. Încă din cartea despre Mircea Eliade, scrisă în 1982 și încheiată în 19 ianuarie 1983, Culianu decidea să încerce o lectură a lui Eliade „ca existență istorică”, cu un interes declarat pentru „al său Sitz im Leben în viața intelectuală și politică românească dintre 1921 și 1943”, când celui plecat îi apăreau cărțile românești.

Din chiar primul capitol, Culianu observă:

Din secolul al XVIII-lea, când clerul greco-catolic (unit) din Transilvania a pus bazele istoriei românești, fiecare istoric [român – n. O.P.] a fost un (mare) naționalist și un (mare) patriot. În afară de aceste venerabile prejudecăți, puține sunt principiile hermeneutice ale istoriei românești. Unul dintre acestea, formulat de Nicolae Iorga și funcționând de atunci încolo ca postulat intern al oricărei investigații în istoria ideilor din România, este că, fără îndoială, cultura românească premodernă reprezintă o continuare a culturii bizantine. Orbiți de dorința de a demonstra prin vechimea [subl. I.P.C.] rădăcinilor culturale ale românilor aspectul lor onorabil, istoricii au continuat, pe urmele lui Nicolae Iorga, să transforme într-o sursă de confort ceea ce avea să reprezinte, împreună cu poziția geografică, una din cele două mari nenorociri ale României moderne. Cel mai mare handicap în istoria românească a fost, într-adevăr, izolarea de Europa centrală și apuseană, din pricina apartenenței la sfera de influență culturală bizantino-slavă (I.P. Culianu, Mircea Eliade, Editura Nemira, București, 1995, p. 165).

Imposibil de găsit în scrisul istoricilor noștri o mai succint formulată viziune originală asupra modului în care opțiunile specialiștilor naționali în studierea istoriei au influențat privirea românilor asupra trecutului nostru. Culianu reface istoria unei discipline, cea a experților în reevaluarea vremurilor dinaintea prezentului, din perspectiva unui filosof sau a unui istoric al ideilor, care caută să desprindă principiile și liniile de forță dindărătul factologiei invazive. El se interesează de sensul evoluțiilor, și nu de colecționarea detaliilor concrete, a meandrelor bogate dintr-o devenire discursivă, de la un autor la altul. Rezultatul dintâi este observarea legării indisolubile a scopului explorativ de natură științifică – în principiu, ca în cazul oricărei forme de cunoaștere, căutarea adevărului – de idealul educativ și politic al patriotismului înțeles ca naționalism. (În mod evident, poți fi patriot și fără a fi un naționalist, chiar dacă multora dintre cititori o astfel de poziționare le va apărea paradoxală: poți încerca, de pildă, să fii cât mai performant în domeniul de referință chiar fără a asuma asumpții naționaliste și chiar fără a recurge la limba română ca vehicul al exprimării, exact cum a făcut și Culianu însuși, publicând în italiană, franceză și engleză – alături de română –, dar rămânând mereu ilustrativ pentru cultura română și în chip declarat și demonstrat un pasionat al acesteia, fie și criticând-o acerb.) Pe bună dreptate, autorul vorbește despre niște „venerabile prejudecăți”, deși observă că ele sunt tratate de experți ca niște autentice principii epistemologice cu instrumentele istoriografiei. La fel de pregnant formator în materie de opinie istoriografică i se pare și acela formulat de Nicolae Iorga, al bizantinismului nostru cultural. El are dreptate văzând în el un mainstream, dar altminteri, contribuții precum cele ale lui E. Lovinescu – în Istoria civilizației române moderne – și Gh.I. Brătianu (lucrarea despre Regimul de stări) ori, mai recent, ale lui Pavel Chihaia și Răzvan Theodorescu nuanțează și diversifică ponderea factorilor culturali ce au contribuit la profilarea acestei culturi, adăugând ortodoxiei de sorginte bizantină și fluxuri culturale venite din alte direcții (catolicismul maghiar și polon, iar mai apoi habsburgic; protestantismul husit și luterano-calvin ulterior).

În fine, Ioan Petru Culianu atribuie ortodoxiei bizantino-slave un rol nefericit în orientarea istoriei românilor pe alte dominante spirituale decât cele ale Apusului ajuns în modernitate prosper, civilizator și purtător al unui destin istoric favorabil, făcând – împotriva marxismului și a altor curente de gândire dispuse să derive suprastructuralul dinspre economic și social – din religie expresia majoră a unei civilizații și culturi naționale. Nu altfel proceda Samuel P. Huntington, după cum se știe, văzând – la fel de critic – în atașamentele culturale înțelese ca dependențe religioase punctul sensibil declanșator de războaie și conflicte culturale între civilizații în timpii care vor veni.