Tradusă de două decenii, cartea expertului francez își mai întârzie încă editarea, la fel ca prefața. Raportul dintre memorie, istorie și trecutul propriu-zis stârnește pe mai departe reflecții și reverberații. Împreună cu toate acestea (și cu destule altele), opera lui Pompiliu Teodor își așteaptă editarea critică.

Situația edițiilor din operele istoricilor contemporani de relief este, din păcate, tristă. Anii ’80 aduseseră o resurecție a interesului pentru marile opere ale clasicilor istoriografiei noastre. S-au alcătuit ediții critice din Istoria critică a lui B.P. Hasdeu, din sinteza lui A.D. Xenopol (din grija lui Al. Zub), din V. Pârvan și Nicolae Densusianu, s-au editat pentru întâia oară după instalarea comunismului Gh.I. Brătianu, Victor Papacostea și I.C. Filitti, au reapărut unele dintre operele majore ale lui David Prodan, a început reeditarea lui Nicolae Iorga cu câteva dintre sintezele lui. Pentru asemenea acțiuni salutare în ce privește cunoașterea domeniului, contextul ultranaționalist al comunismului ceaușist s-a dovedit suficient de favorabil, probabil pentru că s-a văzut în contribuțiile acestor corifei un mod de a legitima retorica oficială alunecată în xenofobie autarhică. Dar și pentru că, stopând sau măcar încetinind la maximum „intrările” din istoriografia contemporană străină, regimul a socotit potrivit să ofere compensații din patrimoniul de acasă.

Anii ’90 au continuat timid și cam dezarticulat reeditările de felul și calibrul celor menționate, continuând mai dezinhibat restituirile din Brătianu, adăugându-le pe cele din P.P. Panaitescu și alți câțiva… Dar este grăitor că ediția Istoriei românilor în zece volume a lui Iorga nu a izbutit să se vadă ajunsă la liman în cei douăzeci și unu de ani care au trecut până astăzi, ajungând cu greu, la distanță de ani între volume, abia la al nouălea. (Nici colecțiile de documente ale istoriei noastre, îngrijite de echipe de cercetători din subordinea Academiei Române, nu au înaintat spectaculos, iar puținele care au apărut sunt tipărite în tiraje modeste, devenind de la bun început greu accesibile.)

Între timp însă, destui dintre corifeii scenei istoriografice dintre 1960 și 1989 au trecut definitiv în cartea de istorie, rămânând ca afirmațiile despre ei să fie probate tot de vechile ediții. Încet-încet, amintirea lor se estompează și generațiile mai recente nu par să își amintească de contribuția lor științifică. Nu pot decât regreta că, de exemplu, Alexandru Duțu nu beneficiază încă de vreun început de ediție critică sau măcar de vreun plan coerent elaborat în vederea unei asemenea eventualități. La fel, D.M. Pippidi ar merita readus în atenție. De Hadrian Daicoviciu – ca și de tatăl acestuia, Constantin – lumea nu-și poate aminti ținând în mână sintezele și studiile lui despre istoria dacilor. Studiile scrupulosului și exigentului medievist care a fost Leon Șimanschi nu au fost adunate de nimeni în volume puse la dispoziția publicului interesat. Și, deși lista ar putea continua cu destule alte nume, mă opresc la numele lui Pompiliu Teodor, fiindcă despre el începusem să vorbesc. (Nu înainte de a aminti și două victorii ale perioadei postcomuniste în câmpul de interes pomenit aici: Radu Popa și Mihai Gramatopol, excepții survenite ca urmare a interesului unor discipoli și, respectiv, al văduvei.)

Astăzi, crezul profesional al dascălului de la Universitatea clujeană poate suna straniu, căci el susținea, cu onestitate, că

m-am străduit de la această catedră […] să-i fac pe studenții mei să creadă în valorile lor, care erau acelea ale românilor, indiferent de profesiunea căreia îi aparțineau și confesiunea pe care o profesează.

Într-un moment în care a face studii românești pare o excentricitate iute sancționată de suficiență și dispreț venind dinspre destule tribune înalte – căci istoria românească nu prea e… ISI, iar cercetarea trecutului nu aduce… progres tehnologic ori marketing performant –, pariul pe valorile civilizației și culturii noastre pare cumva desuet. Ce să mai vorbim despre egalitatea de tratament a confesiunilor religioase, invocată mai sus, care multor compatrioți a ajuns să le sune iritabil și sufocant?!… Confruntarea între biserici și intoleranța față de celălalt par bine instalate în uzanțele publice actuale, exotizând seninătatea și cumpănirea afirmate, cu doar două decade în urmă, de profesor.

Pompiliu Teodor vorbea, totuși, în numele unei atitudini asumate, de o nedisimulată autenticitate: „am încercat […] să fiu eu însumi [subl. O.P.] și, din acest punct de vedere, aceasta cred că este o supremă, să zicem, mângâiere pentru un profesor sau un cercetător”. Gândul merită un grăunte de stăruință, pentru că, într-o cunoaștere cum este cea de tip istoriografic, metodele sunt diverse, iar rezultatele sunt mereu provizorii, în funcție de noile descoperiri și de pluralitatea interpretărilor la care se pretează. Dincolo de toate aceste circumstanțe relativizante – ca și de altele, precum „viiturile istorice” (în 1990, cea mai recentă dintre acestea era în toi) sau modificările orizontului și preferințelor receptării –, ceea ce îi rămâne unui istoric de bună-credință este coerența interioară, acordul de principiu cu sine însuși și, totodată, cu calea pe care a urmat-o. Se poate cere mai mult, în chip legitim, unui istoric? Răspunsurile sunt la latitudinea fiecăruia dintre noi.

Reverența finală a alocuțiunii pe care am evocat-o culminează într-o speranță ce echivalează cu o scrutare încrezătoare a viitorului:

Țin să mulțumesc profesorilor mei, dumneavoastră tuturor, foștilor mei studenți, pentru că de activitatea lor se leagă, poate, una din speranțele mele pentru tot ceea ce ar putea să reprezinte cândva o istoriografie pe care noi o dorim, în respectul tradițiilor noastre și al tradițiilor general europene și universale.

O asemenea istorie românească nu se poate naște întârziind cu frecventarea operelor celor dinaintea noastră. Șirul reeditărilor selective sau integrale se cuvine să fie reluat cât mai degrabă.

Observator cultural, nr. 593, 23 septembrie 2011;