poalele Feleacului se poate descoperi, a avut loc comemorarea prilejuită de acest deceniu în care doar cărțile și amintirea firii energice și empatice a dascălului au rămas în preajma foștilor săi discipoli. Desigur, „doar” este un fel de a spune, căci volumele semnate de Pompiliu Teodor sunt, în continuare, repere constante în profesia de explorator al trecutului românesc, chiar dacă nu este deloc ușor să le găsești în afara bibliotecilor publice. Deși este greu de cuprins într-o privire succintă pluralitatea orizonturilor istoriografice în care profesorul s-a exersat – și care includ istoria scrisului istoric, istoria bisericilor din Transilvania modernă, emergența unui spirit național la românii din partea de vest a țării și istoria primei noastre modernități (în sintezele colective unde a semnat capitole) –, trebuie adăugat că toate acestea reprezentau, în anii ’60 și ’70, direcții complementare menite să recupereze, după rollerismul din deceniul precedent, veridicitatea unui tablou istoric românesc alterat de ideologia stalinistă deformantă și reintegrarea într-o direcție de înaintare europeană.

Nici în anii ’80, când statul ceaușist a făcut din lectura istoriei în cheie națională un pretext pentru excese interpretative, dând apă la moară xenofobiei antimaghiare și încurajând excesele dacizante și antilatine în numele unui autohtonism manipulat în direcția legitimării unei politici autarhice, calitatea și altitudinea scrisului și a devotamentului profesional al profesorului Teodor nu s-a alterat. Dimpotrivă, tocmai în acest context și-a publicat una dintre cele mai bune culegeri de studii vizând preiluminismul și iluminismul, unde sublinia tocmai racordarea la orizontul european de dezbateri din secolul al XVIII-lea (Interferențe iluministe europene, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984).

La o aniversare rotundă, de unde microfonul reportofonului a reținut fidel vorbele magistrului, Pompiliu Teodor mărturisea, în 1990, că „am văzut în trecut nu o modalitate de afirmare proprie, ci o modalitate de afirmare a unei culturi; a unei culturi istorice, a unei culturi în general”. Înțelegerea culturii istorice ca parte a orizontului cultural mai larg, acordarea unui dublu sens – unul personal, dar și unul vizând colectivitatea românească – cuvântului „cultură” și subordonarea propriului interes profesional punerii în valoare a culturii noastre, în modul cel mai dezinteresat cu puțintă, cu bună-credință și într-un spirit valorizant, caracterizează potrivit o atitudine și un program de muncă de-o viață.

Cuvintele de față pot părea un răspuns peste timp la altă reflecție a istoricului emisă cu același prilej: „ceea ce noi facem, să îi lăsăm pe alții să observe sau să lăsăm timpul să confirme câte ceva, dacă este de confirmat”. Mi-ar plăcea să cred că poate fi chiar așa, dacă nu aș trăi cu senzația incomodă că în cei zece ani de posteritate, în care cultura acestei țări a izbutit destule performanțe, necesara inițiere a unei cunoașteri adecvate și sistematice a contribuției lui Pompiliu Teodor a întârziat în mod nejustificat.

Elanului creator declanșat năvalnic în ultima decadă a vieții universitarului i-a urmat o primă perioadă de postumitate relativ rezervată în receptarea scrisului său. Practic, doar două evenimente au marcat acest răstimp de relativă tăcere: volumul omagial Tentația istoriei, coordonat de Doru Radosav, Nicolae Bocșan și Ovidiu Ghitta (2005), și, respectiv, simpozionul pus în operă de Facultatea de Istorie a Universității clujene în vara lui 2010. Nici Academia – căreia, de drept, îi aparținea, ca membru corespondent –, nici universitatea-mamă și nici foștii discipoli nu au luat încă inițiativa de a gândi, de o manieră coerentă, concertată, valorificarea moștenirii scrise într-o serie de Opere pentru care materialul nu lipsește, deși ultimii au publicat un excelent volum de studii închinate retrospectiv magistrului. Iar acest lucru se întâmplă tocmai cu un istoric ce a găsit mereu timp pentru a reedita critic scrieri ale înaintașilor, așa cum s-a petrecut cu Ioan Lupaș sau Silviu Dragomir, și care a acompaniat mereu, analitic și cordial, istorici prieteni de peste hotare, precum Keith Hitchins ș.a.

Unul dintre cele mai inovative demersuri care se leagă de activitatea lui Pompiliu Teodor în ambianța Facultății de Istorie și Filosofie din Cluj a fost introducerea în programa universitară de profil a unor cursuri de istoria istoriografiei universale – unde socotea drept contribuție de căpătâi sinteza lui Eduard Fueter – și de istoria istoriografiei române. Pentru al doilea curs a pregătit, la începutul anilor ’70, două crestomații amplu și erudit comentate. Cea despre scrisul nostru istoric în general a rămas neîntrecută până astăzi, oferind atât informații biobibliografice despre autori, cât și texte reprezentative antologate. Cea despre tradiția istoriografică marxistă este și astăzi actuală pentru ceea ce a putut însemna o tradiție de gândire de stânga în ambianța istoricilor din România. Chiar dacă impulsul pentru ea a putut veni „de sus”, modul profesionist în care a fost pregătită, într-un moment de destindere și de relativă deschidere spre Occident, când și alte școli ale istoricilor de pe continent valorificau ingenios și cântăreau cu onestitate ponderea maestrului de gândire care scrisese Capitalul, o fac și acum interesantă. Drept care ambele sunt rarități bibliografice, profesorul refuzând să le reediteze din scrupule perfecționiste, dar și pentru că nu putuse spune deschis, cât ar fi vrut, despre subiect.

Pasiunea lui pentru investigația scriitorului de istorie se dezvăluie deplin în câteva rânduri conținute de prefața inedită, scrisă prin 1993, la exemplara sinteză istorică despre Istorie și cultură istorică în Occidentul medieval, de Bernard Guenée:

În cursul unui sejur la Universitatea din Utrecht (1984) am avut prilejul s-o parcurg în liniștea unei admirabile biblioteci și să mă gîndesc la semnificația ei pentru înțelegerea veacului de mijloc și, nu în ultimul rînd, pentru destinul istoriei scrisului istoric. […] De la prima lectură am reținut una din aserțiunile istoricului: „Un grup social, o societate politică, civilizația se definesc în primul rînd prin memoria lor, adică prin istoria lor; nu istoria pe care au avut-o cu adevărat, ci aceea pe care le-au confecționat-o istoricii” [subl. O.P.]. Afirmația vizează, fără îndoială, o problemă esențială a cunoașterii