gândirii moderne democrate, cât și din teoria și practica politică a contemporaneității. Pe parcursul demersurilor lor, de la o carte la alta, rolurile se echilibrează tot mai mult, astfel încât, de unde la început Mihăieș mai mult întreba, de la o vreme glosează și el, tot mai îndrăzneț și mai consistent. Cu toate acestea, în pofida permanentului și ritmicului exercițiu de comentator politic mihăieșian, vioara întâi pe terenul discuției rămâne în permanență Vladimir Tismăneanu, ca unul cu mai vechi acumulări în domeniu, cu o experiență ce însumează atât anii tinereții românești, petrecuți în comunism, cât și anii de carieră intelectuală în Occident, fiecare dintre episoade presupunând un set de contacte, de poziționări instituționale și sociale, de relații personale de mare întindere și diversitate.

Reține atenția, la un moment dat, o mărturisire a lui Tismăneanu pe care o reproduc aici:

Daniel Pipes mi-a dat următorul sfat, într-o perioadă în care scriam destul de des la The New Republic sau în alte părți despre ce se petrecea în România sau în Europa de Est: „Trebuie să faci tot posibilul să rămâi the analyst of the story, not part of the story” – adică cel care analizează problema, și nu o parte a problemei. În situații desemnate de tradiția catolică drept „situații de extremă”, evident că postura de spectator nu mai poate funcționa. Și atunci intervine angajamentul. Dar modelul central, pe care mi l-am asumat […] este cel descris de Raymond Aron: spectateur engagé. Deci, spectator în genere, dar angajamentul se observă în momentul în care situația se complică (pp. 171-172).

Anul 2012 îl surprinde pe politolog în cea de-a doua postură, a angajatului care, măcar în parte, a renunțat să fie și spectator, preferând un rol de participant. Încă din 1995, de pildă, profesorul de la Maryland formula dezideratul comisiilor instituite politic pentru elucidarea trecutului:

Anumite puncte importante puteau fi lăsate pe seama unor comisii de stabilire a adevărului, alcătuite din istorici, personalități intelectuale care să gândească tranziția în termeni de compromis istoric, mai degrabă decât de conflict (p. 21).

Cum se știe, în vremea celui de-al doilea regim Iliescu, prima comisie de gen s-a înființat (așa-numita Comisie Wiesel, care a elucidat împrejurările legate de preistoria și istoria Holocaustului) curând după aceea, în timpul primei guvernări Băsescu urmând și comisia care a elaborat raportul despre comunism (așa-numita Comisie Tismăneanu). Astfel, expertul a ajuns parte a măsurilor concrete luate de statul român în direcția lămuririlor pentru care el însuși pledase cu mai puțin de un deceniu în urmă.

O altă participare, mai recentă, la evoluțiile instituționale și politice din România prezentului care l-a implicat a fost comasarea a două institute de cercetări într-unul singur, din ordinul președintelui Traian Băsescu. Este vorba despre Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR), comasat cu Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc (INMER). Urmarea a fost obținerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICMER), unde Vladimir Tismăneanu ocupă un loc de președinte al consiliului științific. Conjunctura, în crearea căreia a jucat un rol și Vl. Tismăneanu, reproduce o situație pe care, alături de Gáspár Miklós Tamás, Tismăneanu o critica în urmă cu mai mulți ani (2000), atunci când ceva similar s-a întâmplat în Ungaria, la presiunea lui Viktor Orbán (liderul maghiar fiind pe atunci în alianță cu extremistul Csurka), sub guvernul FIDESZ:

S-a desființat „Institutul ’56” – „Institutul de Istorie a Anului ’56” – printr-o metodă cunoscută: a fost comasat cu toate institutele de istorie din Ungaria și integrat sub direcția generală a consilierei pentru probleme istorice a lui Orbán, Maria Schmidt, și cu asta s-a încheiat istoria (p. 163).

Ambele situații dau de gândit, căci, așa cum se atrage atenția la pagina 25, recurgându-se la cunoscutul citat din George Orwell, „Cine controlează trecutul controlează viitorul”.

S-ar spune, așadar, că unele dintre aspirațiile politologului pe linia participării sale efective la schimbarea din România au fost înfăptuire, iar apropierea lui de putere, în diversele etape ale tranziției românești (relații tot mai dezghețate cu Iliescu, frecventarea lui Coposu, cordiale raporturi cu Constantinescu și includerea între liderii instituționali de relief ai culturii românești din mandatele Băsescu) au devenit, în timp, realitate.

Pentru unii, acest lucru a însemnat încadrarea lui Tismăneanu – și a lui Mihăieș, de altfel, pentru motive diferite – în categoria „intelectualilor lui Băsescu”, deși apropierea de cercurile puterii de la noi se produsese deja (volumul de interviuri cu Ion Iliescu a fost unul dintre momentele acestei ascensiuni sociale). Pentru alții, printre care și Tismăneanu însuși, acesta nu putea fi decât traseul firesc al unui intelectual critic, așa cum se desenează el în practica americană: poziție academică, consilierat politic în mediile Washington-ului, conferințe publice și un rol important în conducerea unui institut de cercetări.

Cu Vladimir Tismăneanu într-o comisie prezidențială și într-un institut comasat, la vârf, și cu Mircea Mihăieș în fruntea Institutului Cultural Român, subordonat direct președintelui, calitatea reprezentării a crescut. Scade doar siguranța poziționării lor ca spectatori angajați, însă neimplicați, în dinamicile scenei publice românești, afectând, pentru unii, marja de credibilitate a analizelor pe care le semnează.

Observator cultural, nr. 611, 10 februarie 2012;

nr. 612, 17 februarie 2012; nr. 613, 24 februarie 2012

Pompiliu Teodor 1. O rememorare și o provocare

Au trecut zece ani de la plecarea dintre noi a istoricului Pompiliu Teodor (19 iulie 1930 – 7 septembrie 2001), lider de școală istoriografică, expert în iluminismul românesc din provincia intracarpatică și profesor de înaltă ținută al Universității clujene. Zilele trecute, într-o lumină aurie de început autumnal cum numai la