Structurile reale […] sunt cele care dețin monopolul informației politice. Înainte de toate, […] structura cea mai importantă este cea a fostei poliții secrete. România a fost un stat polițienesc, iar transformarea țării nu se poate face numai prin dispariția regimului de monopol asupra proprietății de către un grup politic, ci și prin dispariția statului polițienesc. […] Partidul era, de fapt, un aparat de transmitere propagandistică funcționând în gol. […] Ceea ce exista era Statul Securității. Securitatea avea și secție economică, și secție externă, și secție culturală (p. 25).

Din acest unghi, calificarea României ceaușiste drept „stat al delațiunii universale” și a regimului ceaușist drept „teroare prin delațiune” (p. 60) este deplin justificată și indică precis din ce fel de geografie politică descinde România postceaușistă; nu doar a primilor șase ani de libertate, ci, îmi permit să cred, a întregii perioade de până astăzi. Consecința este că în 1996 la putere (încă) se afla „un complex militaro-polițienesc” (p. 62). Drept pentru care Tismăneanu spunea ceva care s-ar putea să nu fie decât confirmat de evoluțiile ulterioare:

Eu nu sunt chiar așa de sigur că România e condusă de o directocrație. Economic, o fi condusă de această directocrație, dar ea s-a îngemănat până la identificare cu posesorii adevăratei puteri politice din România, care sunt în continuare legați de instituțiile de culegere de informație și utilizarea ei în scopuri manipulative.

De aici rezultă în mod clar consecințele de durată ale unei astfel de poziționări:

O stare generală de suspiciune. O fascinație a metodelor autoritare. Un gen autoritarist de discurs, inclusiv în rândurile celor care se proclamă cât se poate de antibolșevici. O totală lipsă de încredere în societatea civilă. Ba chiar un fel de dispreț față de societatea civilă. O tendință pronunțată spre monolog – deci un refuz al dialogului (p. 75).

În dialogurile din 1999, aceeași schiță se repetă, deși puterea politică trecuse, prin alegeri, în mâinile regimului Emil Constantinescu.

Una dintre instituțiile fundamentale ale tranziției în România este fosta Securitate, rebotezată – până la un punct poate și reformată – Serviciul Român de Informații (p. 134).

Puterea redutabilă a serviciilor de informații – Tismăneanu menționează unul, pe cel mai cunoscut dintre ele, dar propulsarea în atenție a Serviciului de Informații Externe (SIE) prin deplasarea șefului său în fruntea recent numitului guvern arată că jocurile sunt mai complexe și că nu neapărat SRI deține întâietatea – este menționată explicit: „orice politician responsabil […] trebuie să recunoască existența în România a unei instituții de care e necesar să țină seama atunci când analizează posibilitatea schimbării” (p. 134). Faptul explică de ce, peste ani – cu, iarăși, abia puține zile în urmă –, Victor Ponta asigura public că, în ipoteza unei schimbări de guvern în favoarea USL, niciun director de servicii secrete nu va fi schimbat; plecare a capului în fața puterii nevăzute sau tentativă de curtare a mogulilor spionitei românești?

În orice caz, „până în 1997, structurile invizibile, care într-o țară ca România au o importanță mult mai mare decât ar trebui să aibă, au rămas neschimbate” (p. 165). O vizită a lui Dan Pavel la studenții din domeniul informațiilor îi permite să observe – pe urmele invitatului – că…

…naționalismul lor agresiv, antioccidentalismul visceral și antiamericanismul virulent dovedesc că ei fuseseră admiși la I.N.I. conform unor criterii nu ale societății civile, ci ale aplecării cvasi-naturale pe care o aveau pentru extremism (p. 167).

De altfel, „chiar noile cadre SRI se trag direct din ceaușism și din iliescianism”.

Exemplul Ungariei îi pare plin de învățăminte (și mie!):

În timp ce la guvernare s-au aflat liberalii-democrați și socialiștii (ex-comuniști), serviciile secrete, pe care le-ai fi bănuit relativ leale fostului partid comunist, continuau să-i înregistreze atât pe miniștri, cât și pe prim-ministru. Cineva a întrebat: „Pentru cine?” Cui raportau – pentru că nu cred că raportau neapărat serviciilor secrete sovietice sau ruse. Cred, pur și simplu, că acest tip de instituție are o viață interioară (p. 170).

Acest tip de comportament, nu scăpat, ci lipsit de control, explică, după autor, „scandalul «Țigareta», ne-epurarea serviciilor secrete, utilizarea și manipularea diverselor grupuri politice în scopuri legate de interesele vârfurilor prezindențiale”.

Primii zece ani de realități postcomuniste în materie de servicii secrete fac, chiar și numai ei, perfect inteligibilă măsura președintelui Traian Băsescu de a înșuruba în fruntea guvernului pe șeful unuia dintre aceste mășinării din umbră. Mai rămâne de răspuns dacă inițiativa a venit dinspre președintele României sau dacă cupola serviciilor secrete românești, analizând reacția populară acută și scăderea amețitoare de popularitate băsesciană, nu cumva a preluat inițiativa, împingându-l pe culoarul de înaintare pe Mihai Răzvan Ungureanu, o interfață a lor civilizată și plină de amenitate…

În aceste condiții, zisa lui Vladimir Tismăneanu cu privire la autorii cărții discutate, „Aici stăm și alții nu putem fi!”, nu este deloc sigur că nu descrie, prin extensie, înseși realitățile noastre de-acum.

Cele patru cărți de analiză a situației din România postcomunistă pe care Vladimir Tismăneanu și Mircea Mihăieș le „topesc” în volumul recapitulativ O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu sunt, din multe puncte de vedere, nu numai analizele unor autori avizați, cu o excelentă cultură generală și specializată, ci și prețioase mărturii „la cald” ale unor contemporani avizați. Dincolo de diagnosticele, adeoseori precise, imaginative, plastice pe care autorii le pun, se ghicesc și portretele celor care vorbesc. Asumând de la bun început o poziționare liberală și democrată, din punct de vedere principial, și Mihăieș, și Tismăneanu se opun în mod deschis monopolurilor, populismului, derapajelor autoritariste și extremismelor, aducând o abundență de argumente selectate atât din tradițiile