Într-un timp în care totul se fărâmă într-un ritm uluitor, Mircea Mihăieș și Vladimir Tismăneanu au reușit să rămână alături vreme de 20 de ani, pentru un șir de cărți fundamentale de dialoguri.

Cristian Vasile vede și el aici „un document ce dezvăluie o mare prietenie intelectuală”, iar Adriana Babeți constată:

Dialogul dintre un învățăcel și un dascăl – care uneori își predau ștafetele – conduce la o istorie comprimată, vie, iar pentru cititor la o lectură aparte despre cei 20 de ani de tranziție care nu se mai termină. Dincolo de imensa știință politologică pe care o conțin volumele, avem de-a face și cu o potențialitate artistică.

Toate acestea sunt valabile, cred, și dacă citești cu un ochi prietenos, și dacă supui paginile examinării unei vigilențe neconcesive și suspicioase. Atât Mihăieș, care știe ce și cum să întrebe, cât și Tismăneanu, care rămâne un politolog format în interiorul unei culturi dominate istoric de prestigiul și excelența literaturii (a noastră!), operează cu concepte, apelează la un comparatism variat și desmărginit, posedă o veritabilă erudiție și, în plus, au verbul, nu o dată, scăpărător.

Publicându-și volumul masiv și recapitulativ în 2011, în plină polemică cu intelectualii reticenți la adeziunile băsesciene neconfirmate prin setul de efecte benefice promis și așteptat, autorii dau dovadă de curaj, căci își supun voluntar retrospectivei critice la scenă deschisă prestația intelectuală de un deceniu și jumătate.

Iată de ce m-a tentat să caut în carte – adevărată istorie analitică, din mers, a epocii de dinainte și de după 1989 – elementele unor judecăți valide care, uneori, descriu realitățile politice și cultural-politice ale țării cu o bătaie mai lungă decât ar fi crezut, poate, chiar cei doi parteneri de dialog. Ceea ce spune Vladimir Tismăneanu în 1995 despre rolul președintelui în politica românească, gândindu-se la prestația lui Ion Iliescu, se dovedește în continuare omologabil și după (aproape) două mandate băsesciene:

România este o structură politică semiautoritară, în care centrul puterii politice se află în camarila prezidențială și în instituțiile care își dobândesc autonomie extralegală grație susținerii, acoperirii, alibiurilor și complicităților prezidențiale. Înainte de toate, este vorba de perpetuarea, la nivel instituțional, a unui regim politic în care poliția secretă, în nenumăratele ei avatare (unii susțin că ar fi vorba de șase servicii secrete paralele, alții vorbesc de opt…), joacă un rol fundamental (p. 15).

Mai mult decât atât:

În România există în continuare un regim semiautoritar, în care funcția prezidențială decide asupra a ceea ce este interes național și a ceea ce nu este interes național. Acest lucru nu rezultă prin dezbatere liberă, parlamentară, ci, mai mult sau mai puțin, prin dictat prezidențial (p. 19).

Descifrarea configurației din jurul „tronului” este și ea de reținut:

Structura prezidențială este autoritară și puternică… Cred că una dintre marile probleme ale României actuale e că funcția prezidențială e controlată de mafii. […] Funcția prezidențială e strict supravegheată de niște Rasputini colectivi [subl. V.T.]. […] Ei sunt marii anonimi din spatele tronului, enormele averi care manevrează cu discreție, dar cu eficiență (pp. 19-20).

Chiar dacă Traian Băsescu sau Emil Constantinescu nu sunt, niciunul, Ion Iliescu, designul funcției prezidențiale și, mai ales, modul de-acum statornicit de exercitare a ei vădesc o incredibilă continuitate de fond.

La fel de valabilă peste ani – au trecut de atunci șaisprezece! – este și constatarea unei „absențe a unei culturi a dialogului”, ca și aceea că opoziția are în vedere „un model destul de autoritar de construcție a propriului partid” (p. 17).

În continuare, „dificultatea supremă e cum să distingi fantomele de persoanele reale” (p. 22). Aici, cred, de la o vreme, cei doi autori – despre care s-a spus că vin din „zona anticomunismului civic-liberal promovat de Vladimir Tismăneanu” (Cr. Vasile) – au întâmpinat dificultăți sporite, creditând mai mult decât ar îndemna prudența un regim politic încadrabil, dincolo de retoricile prezidențiale, aceluiași mod de acțiune. Fantoșele, fantomele, măștile, carnavalul pot seduce pe oricine când mimează – sau chiar acționează, fie și în parte – în sensul unor expectanțe proprii, potențându-și declarațiile de intenții prin reconfigurări instituționale socotite mai mult decât sunt, de fapt: manipulări demagogice și oportuniste. Când niște politologi și comentatori ai actualității ajung însă în impas, poate cu îndreptățire părea mai grav decât în cazul altora, căci ei sunt experții, cei avizați să înțeleagă și să deslușească pentru alții baletul seducător ce disimulează minciuna, iresponsabilitatea și mizeria morală.

Vladimir Tismăneanu și Mircea Mihăieș sunt, cum spuneam, autorii unui dialog „cincinal” (în intenții și în parte), O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu.

Comentând această apariție masivă la numai câteva zile după numirea ca premier al României a șefului unuia dintre serviciile secrete actuale, domnul Mihai Răzvan Ungureanu, nu poate fi decât firesc să se urmărească în carte ce spun cei doi autori despre rolul și rosturile serviciilor secrete românești postcomuniste (avem vreo șapte!).

În 1996, se vorbea despre…

Gruparea de aparatcici bolșevici de rang secund, cu o pregătire în genere tehnocratică […] [cărora] dispariția dictatorului le dă în sfârșit șansa de a se apropia de putere și de a pune mâna pe ea. Pe două căi: pe de o parte, politic, prin subsumarea serviciilor de informații și jucând foarte puternic cartea acestora, și pe de altă parte, din punct de vedere economic, acaparând, prin metode cât se poate de viciate din punct de vedere moral, ceea ce reprezintă, în ultimă instanță, avuția statală (p. 18).

Ei observau că: