Două exemple frapante: faimosul punct 8 al Proclamației de la Timișoara, dar și restul acestui act fondator au fost lăsate în urmă, prin radicalismul și precizările făcute de Manifestul Jurnalului Național. Depolitizarea justiției, limitarea puterii prezidențiale și tranșarea constituțională a statutului țării ca republică parlamentară, reducerea numărului serviciilor de informații, prevederile referitoare la legea educației și interzicerea infiltrărilor ofițerilor de servicii secrete în presă și în justiție sunt obiective rezonabile și dezirabile ale luptei civice și politice. Dar faptul că Dan Voiculescu – personaj politic și magnat media cu cunoscute relații cu Securitatea comunistă și cu jocurile de influență vizibile în toată perioada de mai apoi – se află în spatele acestei „cruciade” vorbește despre o deplasare îngrijorătoare a bătăliei de pe scena publică. În mod normal, societatea civilă, prin exponenți instituționali și individuali calificați etic și profesional, se cuvenea să poarte aceste bătălii, pentru a le conferi un caracter legitim și a nu le permite să devieze înspre statutul de simple instrumente într-o confruntare partizană a două tabere de politicieni de stil vechi (sprijinite, desigur, deopotrivă, chiar dacă nu la fel, de serviciile secrete). O dinamică de acest fel, în care purtătorii flamurii democrate se recomandă a fi oamenii vechiului sistem – care sunt, totodată, și cei ai unei foarte lunecoase tranziții –, paralelă cu mișcările de șah prezidențiale care au împins la lumină, fără probleme, pe șeful unuia dintre serviciile secrete în rolul de premier (mă refer la M.R. Ungureanu, șef, pe atunci, al Serviciului de Informații Externe și devenit, de puține zile, liderul unui nou partid asociat dreptei din jurul președintelui Traian Băsescu), anunță total altceva: ieșirea confruntării dintre „gărzile pretoriene” la scenă deschisă, prin mimarea, de ambele părți, a apărării democrației, chiar dacă beneficiile tranării încleștării ar însemna, de fapt, doar binele propriei echipe și al aliaților acesteia.

Al doilea exemplu este faimosul Apel către lichele scris și publicat, cu impact considerabil, acum două decenii, de publicistul și editorul Gabriel Liiceanu. Astăzi, o analiză critică a lui dezvăluie că lectura eroizantă, ca manifest al revoluției anticeaușiste și anticomuniste, de pe pozițiile unei etici de tip creștin (îmbrățișează-ți inamicul ca pe fratele tău sau, cum spunea C. Noica, „Iubește-l pe fratele Alexandru”), nu este singura posibilă. În lumina evoluțiilor sociale din cele două decenii postrevoluționare, a apariției „noilor stâlpi” ai economiei de piață – majoritatea provenind din vechile vârfuri de partid și din Securitate, ca și din administratorii / birocrații profitori ai dictaturii ceaușiste –, textul pare promisiunea iertării pe seama acelora în schimbul unei căințe formale și invitația, prea clementă, poate chiar binevoitoare, la asocierea întru construirea capitalismului rapace și discreționar de astăzi.

Să nu ne facem prea multe iluzii! În România anului 2012, cadrele legale în care ne mișcăm sunt tot cele ale protectivei perestroika a anului 1990-1991, când, sub oblăduirea paternalistă a lui Ion Iliescu, se elabora o constituție convenabilă punerii de surdină la adresa anticomunismului, încetinitoare a schimbărilor și favorizantă pentru deținătorii de atunci ai capitalurilor și pozițiilor. Cât timp însăși constituția primită de la „tătucul” Iliescu rămâne valabilă, disfuncționalitățile înregistrate alarmant la nivelul puterilor din stat nu vor tranșa pe teren situația din România, iar cercetarea comunismului rămâne construită pe aer, căci continuitățile vor rămâne mai mari decât ruptura.

Observator cultural, nr. 638, 24 august 2012;

nr. 639, 31 august 2012; nr. 640, 7 septembrie 2012;

nr. 641, 14 septembrie 2012

După o serie de apariții mai mult sau mai puțin ritmice, unii autori simt nevoia unei retrospective. Când acest lucru se petrece, este bine și pentru ei, și pentru cititori. Privilegiul unei asemenea ocazii este dublu. Cei care au scris își pot scruta traseul parcurs, trăgând concluziile pe care le socotesc necesare. La rândul lor, cititorii pot observa punctele memorabile ale parcursului, direcția către care duce acesta, ba chiar și o serie de detalii semnificative. Oricum, reluarea cărților care intră într-o serie și editarea lor împreună este mereu o bună practică, fiindcă recuperează în formă contrasă întregul traseu, suprimând intervalurile dintre publicări.

Nu știu dacă așa s-au gândit sau nu Vladimir Tismăneanu și Mircea Mihăieș adunând între aceleași coperte titlurile cărților lor în dialog. O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu (Editura Curtea Veche, București, 2011, 766 p.) este însă rezultatul unei proceduri sumative; un echivalent pe hârtie al unui ciclu de talk-show-uri prin care cei doi comentatori ai actualității în curs de perpetuă deplasare au însoțit schimbarea, începând cu anul 1996, odată cu volumul Balul mascat (conversat însă în anul anterior), secondând-o, la răstimpuri, cu reflecții comune pe seama ei. Etapele acestui demers sunt, în continuare, Încet, spre Europa (2000), Schelete în dulap (2004) și Cortina de ceață (2008). Li se alătură ineditele puse sub genericul Orbirea voluntară (iunie 2010), dar iese din selecție – din motive care îi privesc (probabil tematice) – Vecinii lui Franz Kafka. Romanul unei nevroze (1998).

După Cristian Vasile, cartea ar fi „o lungă cronică a tranziției românești de la un regim totalitar la o democrație imperfectă, mereu pusă în primejdie” (Apostrof). De fapt, însă, e mai degrabă aparatul critic, ansamblul notelor explicative ale unei Țiganiade recente, românești, la o antologie de evenimente, figuri de prim și secund plan ale vieții publice de la noi și în marginea unor curente de gândire și acțiune identificate de autori.

Pentru Cornel Ungureanu apariția marchează o prietenie memorabilă (o replică românească, zic eu, la cea dintre… Goethe și