a structurii și echipei IICCMER arată că acest institut rămâne, în bună măsură, tributar modificărilor de la nivelul politicii și obiect de interes prioritar pentru aceasta, adevărat alibi al distanțării de comunism. Dincolo de restructurări și numiri de noi lideri, mulți dintre cercetători și-au continuat însă programele și cercetările, continuând să dea la iveală necesare elucidări (Raluca Grosu, Cosmin Budeancă etc.). Noua sa conducere a fost încredințată tânărului istoric Andrei Muraru, din rândurile propriei echipe de cercetători.

Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD) a fost înființat în 1994, conducerea asigurându-i-o însuși președintele de atunci al României, Ion Iliescu. „La un an de la înființare și după șase luni de activitate, Institutul Revoluției Române a cheltuit aproape un milion de euro pentru un sediu luxos și pentru editarea a trei lucrări care nu permit erezii față de ideile lui Ion Iliescu: am avut o Revoluție spontană, condusă de un om providențial”, nota Bogdan Murgescu, unul dintre angajații inițiali ai noii ctitorii. Publicația Caietele Revoluției a ajuns la peste 40 de volume, au fost editate abundent cronologii și dicționare, monografii diverse. În principiu însă, linia de acțiune menționată mai sus a fost consecvent urmată, ceea ce face necesar ca în paralel cu, să zicem, cronologia Revoluției stabilită în publicațiile institutului să fie oportun a fi consultată și cronologia elaborată de fostul președinte Emil Constantinescu (Revoluția Română așa cum a fost. Păcatul originar, sacrificiul fondator, 2009).

O altă inițiativă instituțională – una pornită de la cel mai înalt nivel – a fost cea prezidențială din aprilie 2006, care s-a concretizat în alcătuirea unei Comisii Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Ea este mai cunoscută sub numele Comisia Tismăneanu, după numele președintelui său numit de către Traian Băsescu, fiind o comisie creată de președinția României pentru a studia și a redacta Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Numită într-un scop motivat de un interes politic, din nevoia de a se formula o concluzie științifică viabilă asupra caracterului experienței comuniste în România, comisia a furnizat președintelui temeiul pentru a se pronunța oficial asupra caracterului puterii și regimului comunist, fapt cu o importanță simbolică substanțială pentru evoluțiile democratice din România nesfârșitei tranziții spre statul de drept și democrație. Cercetarea efectuată de membrii comisiei și de colaboratorii ei a conturat liniile de ansamblu ale interpretării actuale a comunismului, ducând și cunoașterea faptică mai departe. Noua sinteză pe care a oferit-o Raportul Tismăneanu a avut avantajul de a putea folosi cele mai noi cercetări în domeniu și de a beneficia de mai multe condeie autorizate.

Un alt nucleu posibil de cercetare trebuie semnalat în zona moștenirii soților Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Fondurile arhivistice și biblioteca acestora, conținând principalele reviste ale exilului românesc cultural, au fost lăsate moștenire statului român, executorii testamentari ai deciziei fiind istoricul Mihnea Berindei și scriitorul Gabriel Liiceanu. Donația presupunea ca statul român „să constituie și să conserve un fond de lucrări ale literaturii române și străine”, după cum s-a scris în presă (vezi Florin Marin, Adevărul, 11 ianuarie 2010). Deocamdată, fondul de carte a fost dispersat prin mai multe donații, câțiva bursieri români la Paris au fost cazați în casa soților Lovinescu-Ierunca din capitala Franței, iar Casa Lovinescu din București a intrat în patrimoniul Fundației Humanitas Aqua Forte, derulând lucrările unui cenaclu literar, ale unuia de filosofie și alte activități. Cât despre cercetarea propriu-zisă a culturii exilului în comunism, după enciclopedia consacrată de Florin Manolescu fenomenului (ed. a II-a revăzută și completată: 2010), explorarea nu pare să fi continuat prin alte inițiative, fondul revuistic și documentar menționat aici rămânând pe mai departe nefructificat.

Cu toate aceste forțe antrenate în explorarea comunismului, ceea ce rămâne de făcut în cunoașterea etapei respective din istoria noastră vizează mai ales interpretarea aspectelor mai puțin vizibile ale raporturilor dintre oameni, dintre aceștia și instituții.

4. Cercetarea științifică și realitatea social-politică postcomunistă

Am încercat survolarea rapidă și, fără îndoială, incompletă a cercetării actuale a comunismului de la noi. Începeam, acolo, prin a constata că judecarea comprehensivă și retrospectivă a perioadei rămâne imposibilă în absența distanțării reale – nu doar declarative – de ea. Continuam apoi, înregistrând beneficiile cercetărilor individuale și, respectiv, ale celor instituționale în materie de comunism. Cantitativ și la nivelul strângerii datelor, s-au înregistrat salturi considerabile. Instituțional, s-au creat pârghii și mecanisme de propulsare a explorării celor cinci decenii de comunism. Avem, spuneam, chiar sinteze comprehensive și, complementar, coborâri pe teren pentru deshumări arheologice. Nu este deloc puțin. Din păcate însă, toate acestea rămân demersuri secundare în raport cu fundamentele care ar putea marca saltul adevărat. Acest salt, pe care l-aș desemna prin sintagma decomunizarea profundă, nu a avut încă loc în România, chiar dacă în decembrie 1989 și în lunile următoare ideologia oficială opresivă, marxism-leninismul, a fost abolită iremediabil, iar hegemonia Partidului Unic și a dictatorului din fruntea acestei construcții piramidale au dispărut. Ieri, ca și astăzi, ideologia a contat însă mai puțin ca suport al unor credințe și pariuri existențiale profunde, la noi funcționând mai degrabă ca simplu discurs legitimator, o limbă de lemn manipulată oportunist, în folosul propriu și al categoriei social-profesionale de proximitate. Eforturile decomunizării reale au rămas ezitante și, obstaculate și de vinovați, și de unele categorii de victime (din vinovăția unei complicități nedorite, dar reale), nu au dat rezultate sociale vizibile. Tot vechii dirigenți ori oameni din cercul lor au condus societatea – din postura unor noi îmbogățiți și a unor entități umane care au suferit o chirurgie ideologică satisfăcătoare, generatoare de noi expresii faciale – și tot vechiul tip de raporturi (pile, relații, solidarități ilicite, corupție, violență și șantaj) a rămas activ în arena națională. Nu suntem originali în acest sens, în raport cu statele care au trecut prin experiența socialismului real. Dar acesta nu este un alibi suficient pentru a legitima și a face să