am privit-o cu neruşinare, şi nu mi-e un colt al trupului ei necunoscut, aş putea să-i descriu cu amănunte orice clin. Şi totuşi închipuirea nu-mi satisface curiozitatea, am impresia că e ceva care scapă celei mai îndrăzneţe investigaţii. Atât de chinuit sunt, încât uneori, obsedat de sexualitatea ei, regret că nu o am fotografiată, răsturnată, într-una din acele poze obscene, şi aş vrea-o exasperat de obscenă, aşa cum se oferă pe sub mână, cu fereală de poliţie. Dar simt că şi atunci, cu acel document dinainte, nu aş găsi ceea ce doresc, cum nu-şi poate domoli setea cel cu gura uscată, în vis, oricât ar bea.

  O privesc din nou pe femeia de lângă mine, aşa culcată pe spate, oferită neantului, goală şi plictisită. Încolţeşte în mine bănuiala derizorie că din pricina ei, probabil, s-a sinucis Ladima. Din pricina acestei femei lipsite de orice mister lăuntric, pe care el proiectase toată imaginaţia lui ca pe o pânză albă. Mai sunt două-trei scrisori şi nu din ele, fără îndoială, voi afla taina morţii lui.

  O privesc lung, dezarmat.

  — Ascultă, Emilia, când s-a sinucis Ladima?

  Pare-se că se gândeşte, duce un deget la comisura din dreapta a buzelor, cum alţii îl duc la frunte.

  — Păi să vezi… Era aşa cam după Sfântul Gheorghe… Aşa… În… Aprilie… Ba nu… În mai… Acum ştiu… la 2 sau 3 mai.

  Aşadar, nu sunt nici patru luni de la moartea lui şi vorbeşte despre el ca despre un mort de pe aceeaşi stradă, sau, aşa, din acelaşi sindicat. Cât de sincer şi total indiferent trebuie să-i fi fost el, dacă ea, nici măcar după moartea lui, nu afectează acea prietenie, superfluă, uşor de acordat morţilor, şi nu joacă măcar de formă acel teatru ancestral al doliului.

  Valeria, a fost numai un schimb de cuvinte… N-a fost bătaie… E încă o măgărie gratuită… Nu mai aduna stupidităţile lor… Dacă ţi le trimit, aruncă-le… Spune-i şi fetei că am fost ieri la „Banca Industrială” să cer amânarea poliţei şi mi s-a spus că a plătit-o Gheorghidiu… M-am dus la el să-i mulţumesc… Nici nu ştiam ce trebuie să fac… Mi-a spus că nu-i nimic că o să-i plătesc când oi avea… Că să nu mă mai gândesc la ea. Eram aşa de emoţionat, că nici nu ştiam cum să-i mulţumesc. În mizeria aceasta… În urâciunea acestor zile, când dezgustul de tot şi de toate mă pătrunde ca o umezeală, omul acesta mi-a adus un surâs şi o lumină. În ceasul cel mai greu al vieţii lui, Dumnezeu să-i ţină socoteală de acest ajutor, dat unui părăsit şi înşelat de toată lumea… S-a sfârşit… Simt că s-a sfârşit… Sunt încolţit din toate părţile şi în curând nici o mişcare nu va mai fi posibilă. Vin după-masă la voi, Valeria. Chiar dacă nu-i Emilia… Voi mai sta aşa… Fumând în sufragerie…

  — Era foarte necăjit. I se promisese un post la o gazetă şi se ducea în fiecare zi. Pe urmă nu l-au mai angajat. Cum n-avea ce face, scria poezii. Uite, într-o revistă erau două odată.27

  Cred că i se crease bietului meu prieten o atmosferă aproape irespirabilă, încât într-adevăr era evitat de toată lumea. Începuse în jurul lui, probabil, acel păienjeniş de intrigi vagi şi insinuări abile, ţesut de acei pe care-i maltratase în scris, cu un aer quasi obiectiv, cu o ipocrită indulgentă, dar tocmai prin această absenţă de interes vădit era de mare putere de sugestie şi se întindea ca o igrasie. Spre uimirea mea, Nae Gheorghidiu, întrebat o dată faţă de mai multă lume, de către un deputat care vrea să scoată o gazetă şi căuta să-şi facă redacţia, din ce motive a plecat Ladima de la Veacul, l-a recomandat pe acesta cu o falsă căldură şi cu o falsă ironie în acelaşi timp.

  — A… e bun, e foarte bun… Şi întorcându-se spre tata… Nu-i aşa, Tănase? Numai vezi să ai mărunţişuri în buzunar mereu, că-i cam place să tapeze… Şi în orice caz să nu-i dai mandat să iscălească chitanţele de publicitate. Altfel e băiat bun…

  Tata a dezminţit cu un aer îndelungat şi familiar, care a convins mai rău.

  — Glumeşte dumnealui aşa… Da, e băiat bun. Nae Gheorghidiu a surâs grav, larg, neconvins.

  — Ei, dacă Tănase zice că glumesc, aşa o fi. Că el ştie. Că el era cu fondurile.

  Eu, care ştiam că de nimic nu are mai multă oroare lumea asta ca de „tapeuri” şi care ştiam că Ladima nu numai că nu cerea niciodată nimic, căci era normal să-mi ceară mie înaintea tuturor, dar nu mă lăsa să-i plătesc nici măcar când mâncam împreună, fierbeam şi am intervenit hotărât, arătând că nici vorbă nu poate fi despre asta.

  Dar Nae, extrem de amuzat, m-a aprobat cu o perfidie groasă.

  — Şi ăsta are dreptate… Fred trebuie să ştie mai bine ca oricine că erau asociaţi la… Masă.

  Toţi au râs zgomotos, găsind, de altfel, că obiectul nu merită prea multă bătaie de cap şi că nu va comite nimeni nici un păcat dacă îl socoteşte pe Ladima şantajist şi tapeur. De la o anumită înălţime poţi să calci râzând pe omizi şi gândaci. De angajarea unui tip atât de ridicol evident că nu mai putea fi vorba.

  — Ce a fost asta, ce s-a întâmplat.? O ceartă?

  Se gândeşte fără o singură încreţitură a frunţii.

  — Era, nu ştiu, cam a treia zi de Paşti. Ba nu. Nu. Că în toate trei zile de Paşte fusesem în excursie cu automobilul la Sibiu, cu Micropolu, un tip de la „Banca Generală”. Ladima venise în fiecare zi, de sărbători, şi stătuse de vorbă cu Valeria. Mai jucau tabinet, mai mâncau cozonaci aşA. Ca de Paşte. El ştia că sunt la ţară la Bârlad şi că viu miercuri dimineaţa. Şi cum m-am întors, s-a şi înfiinţat la noi. De nu mai puteam scăpa de el. La 1 trebuia