să vie grecul să mă ia la masă. Şi Ladima nici nu se gândea să plece. Atunci am făcut pe gentila cu el, ca să nu bănuiască. Ştii, nu mai vream să mai facă iar scandal. I-am spus că mi-a fost tare dor de el. L-am sărutat. I-am spus că tare aş vrea să mergem împreună la cinematograf. Că acum să mă lase, că sunt obosită! Uite. Adorm de-a-n picioarele. Vino la 4 şi jumătate la „Lux”. Aşteaptă-mă în hol. El a primit fericit. Mi-a sărutat mâinile. Era foarte vesel! Dar ca naiba eu am uitat de el şi nu m-am dus la „Lux”. Ba a fost şi mai boacănă… Pe la 5 m-am dus să-l iau pe Micropolu de la bancă, pe Smârdan, că lucra şi după-masă… Am ieşit de-acolo amândoi abia pe la 6… Şi tocmai căutam o trăsură prin dreptul „Lux”-ului, n-aveam nici o grijă de Ladima, că îl credeam plecat de mult. De unde să-mi treacă prin cap că el o să aştepte un ceas şi jumătate. Ei bine, era acolo. Se plimba prin faţa cinematografului. Când m-a văzut la braţ cu grecul i-a venit rău. A venit de-a dreptul acasă. Nici nu putea vorbi de atâta suferinţă. A stat vreo două ceasuri, la masă în sufragerie, cu fruntea sprijinită în palmă. Valeria a încercat să-i vorbească, dar n-a răspuns nimic. Ei i s-a părut la început că plânge, dar zice că nu plângea… Sta aşa, cu fruntea în palmă, trist şi gândea… Pe la 8 a plecat şi abia atunci ia spus Valeriei: „Am văzut-o pe Emy cu un domn la braţ”. Zice că a plecat, surâzând singur, ca un nebun. Atunci eu i-am scris a doua zi un bilet, rugându-l să mă scuze că l-am făcut să aştepte şi să sufere… Ăsta e răspunsul lui.

  Dar nu face nimic, Emy… Găsesc că aşa trebuie să se întâmple… Eşti prea bună că te interesezi dacă sufăr… Fii liniştită… De altfel, ca să sufăr, ar trebui să mai am orgoliu… Să mai fiu în stare de iluzii. Să te mai iubesc. Dar asta nu mai e cu putinţă, deşi îţi pândesc poarta şi gesturile, deşi te aştept şi îmi aranjez viaţa aşa cum îmi e, după tine… Emy, ceea ce simt pentru tine nu e nici dragoste, nici ură. E ceea ce simte somnambulul pentru lună.

  Încolo nimic…

  G.

  Dar peste o săptămână iar a fost scandal… Era la noi când a venit Micropolu, care, tâmpit, se jena de el… Atunci, Valeria i-a făcut semn să plece, că nu vrem să-l pierdem pe grec. El a plecat, dar a aşteptat un ceas la poartă…

  A doua zi, mi-a trimis scrisoarea asta, ultima.

  Dacă după cele întâmplate ieri te aştepţi de la mine, la o scrisoare furioasă, însângerată, ai să rămâi, fără îndoială, din cale-afară de surprinsă… Loviturile din urmă găsesc locul amorţit. Chiar dacă sunt mai tari sunt simţite ca prin pâslă… ca întâmplate altora… Fireşte, îmi era greu să-mi închipui odinioară că aş putea aştepta la poarta unei femei până i se încheie amantul – probabil întâmplător – la pantaloni, dar acum văd că nu moare nimeni din asta…

  Te rog mult, un singur lucru… Înapoiază-mi astăzi chiar, toate scrisorile şi, dacă le mai păstrezi, versurile pe care ţi le-am trimis. Te rog foarte mult asta. Trimite-mi-o înapoi chiar pe aceasta care o primeşti acum.

  George Demetru Ladima.

  O privesc uimit…

  — Ei bine, văd că nu le-ai înapoiat?

  — Valeria a spus ca să-i răspund că le-am pierdut… A spus că ce e asta să ceară înapoi scrisorile?… Cum poate să ceară asta un om binecrescut?… Dar până la urmă nu i-am răspuns nimic… El a venit singur să le ceară şi i-a spus Valeria că nu mai păstrez niciuna.

  — Şi pe urmă n-aţi mai vorbit? Nu v-aţi mai văzut? Îşi striveşte a nedumerire buzele caligrafice.

  — Nu… Că. Aşa. Cam la două săptămâni s-a omorât. Deci între 1 şi 3 mai.

  Se închide în mine un iris uriaş, ca peste o vedere pe ecran. Tac îngândurat şi pe urmă întreb, privind lung, după ce am tras din ţigară:

  — De ce s-o fi sinucis?

  Nu şovăie nici o clipă, ridicând spre mine ochii ei mari, inutil deschişi.

  — Mai întrebi? Din mizerie… Vai de capul lui… Într-o vreme nu mai mânca poate nici o dată pe zi.

  Că scrisorile acestea nu trebuie să mai rămâie în mâna Emiliei, pentru mine e o poruncă inexorabilă… Dacă m-aş găsi într-o expediţie periculoasă şi un camarad al meu ar cădea sufocat de nisip, uscat de sete, aş căuta cel puţin să-l îngrop ca să nu-l sfâşie şacalii… Mi se pare de prisos orice negociere cu ea. Cred că ar deveni cu atât mai calculată, cu atât mai prudentă, cu cât aş oferi mai mult. Aş vrea să-i cer scrisorile sub pretext că doresc să le copiez şi eu. Şi pe urmă să nu i le mai înapoiez. Dar chiar faptul că aş manifesta intenţia de a le avea în copie i-ar sugera ei bănuiala că e cine ştie ce valoare la mijloc… Mai mult, aş face-o foarte circumspectă şi n-aş mai izbuti să le fur. Căci astă-seară le voi fura.

  Încep prin a mă arăta plictisit… Şi arunc scrisorile, pe care nu le voi mai pierde din privire, în lături.

  — Cât e ceasul? 10 şi jumătatea… Vai, dar mult timp am pierdut… Şi mi-e o foame…

  — Se miră, căci n-am dat nici un semn, în privinţa asta, până acum.

  — Ţi-e foame?

  — Şi ce foame… Ştii ce, Emilia?… Hai să luăm şi pe sora ta… Şi să mergem să luăm masa undeva la o cârciumă afară din oraş. Am poftă de mititei şi momiţe… Mergem la „Zahana” (acolo, gândesc eu, nu vom întâlni pe nimeni).

  — Păi ce? Ai maşină jos?… Şi e bucuroasă.

  — Nu, luăm