A îngenunchiat şi, stând pe călcâie, adună scrisorile din pat. Coapsele, lărgite de sprijinirea pe pulpe, aproape s-au lipit în faţă şi fiecare din ele a făcut parcă un satelit de pulpă, lipit de-a lungul ei. Cârlionţii din mijloc, aurii, au dispărut, căci perniţa de grăsime de deasupra lor s-a lăsat puţin în jos. La fel şi sânii care devin gutui atârnate, iar spatele i s-a lămurit în desfacerea şoldurilor, ca un spate de cal tânăr. Strânge foile dintre cutele cearşafului. Sub zodia acestor dungi, adâncituri şi plenitudini a stat întâmplarea acestei după-amieze de august, în întregime. Va veni o vreme când amorul va dispărea, când cei care suferă din cauza iubirii vor părea ridicoli? Cine ştie? Dar ce poate face starea de lucruri care va fi cândva, pentru cei de acum… Pentru cei care şi-au încheiat ciclul revoluţiei pe planetă, sub această zodie de azi?

  După ce a strâns scrisorile, fără grabă, Emilia le-a legat din nou cu panglica roză în cruce, le-a aşezat deasupra fotografia, ca eticheta pachetelor de pesmeţi, le-a aşezat în cutie, iar cutia a dus-o în şifonier, în sertarul de jos. De acolo iau pachetul, când se duce, rugată de mine, să-i spuie Valeriei să se îmbrace. Îl vâr apoi în buzunarul de la spate al pantalonilor, singurul care poate fi mascat.

  EPILOG I.

  Am căutat a doua zi toate ziarele şi revistele din săptămâna morţii lui Ladima.: Nu mi-era greu, căci faptul intra chiar în colecţiile din anul acesta Gândul acesta singur şi îmi da o tristeţe grea ca un doliu. Peste sinucidere însăşi se trecea cu oarecare discreţie. Ziarele de tiraj păstrau un adevărat echivoc în privinţa aceasta, căci nu aminteau decât „moartea unui poet. Era ca un soi de ciudată pudoare, sau ca o întâmplare nenorocita în familie, care nu trebuie comentată. Altfel, aceste articolaşe – necroloage erau surprinzător de elogioase, contrastând cu ostentaţia cu care era trecut sub tăcere în viaţă. Dar era un fel de laudă gratuita ca şi când cuvintele ar fi fost tocite de sens şi trebuiau umflate: „G. D. Ladima, un strălucit talent„, sau: „a fost unul dintre cei mai lăudaţi (?) poeţi de azi„. Una vorbea chiar de „o mare pierdere pentru literatura românească„. Era în toate acestea un soi de publicitate indiferentă în ceea ce priveşte însuşi obiectul, dar binevoitoare şi amabilă, fiind vorba despre un confrate. Revistele mai mici aveau mai mult accent. Una din ele m-a oprit îndelung şi mi-a umezit ochii: „Unul dintre cei mai mari poeţi ai tipului… Hrănit cu oţet, fiere şi dezgust de contemporani, a dus tăcut ţeava rece pe inima caldă şi stupidă şi a domolit-o sfărâmând-o. Noapte bună, poet smintit şi cumsecade.”

  Ceea ce unora li s-ar putea părea de o grotescă absurditate, anume, un om ca Ladima să se sinucidă din pricina unei femei atât de vulgare ca Emilia, mie mi se părea destul de explicabil. N-aş putea spune cum… Din capete de experienţă proprie, din cercetarea cu oarecare atenţie a reportajelor de gazetă, din ceea ce ştiu din jurul meu, am ajuns la convingerea că numai femeile vulgare provoacă „drame din amor”, sinucideri sau crime. Neîndoios că din pricina femeilor superioare se suferă mult mai mult, mult mai adânc şi sub forme care ţin de un desfiinţător sadism psihologic. Dar când auzi despre vreo sinucidere sau crimă, aproape totdeauna constaţi uimirea celor ce au cunoscut pe eroină: Cum, pentru asta? Dar nu e nici măcar frumoasă, e vulgară, are o inteligenţă de vânzătoare de mărunţişuri, aprigă la câştig. Tocmai de aceea, din câte femei despre care se spune că sunt bine în Bucureşti – cel puţin aşa ştiu – niciuna nu a dus la sinucidere vreun bărbat. Toate dramele din toţi anii, de când sunt atent la lume, sunt din mahalaua sufletească… Cel mai adesea femeile sunt foste prostituate, aventuriere de birjă cu un cal. Adevărul e că suferinţa din pricina unei femei, de inteligentă superioară, delicată, sensibilă, oricât de capricioasă, e ca o boală lungă, cu remiteri trecătoare, cu anumite voluptăţi în suferinţă, cu o adâncire în sine şi cu o iluminare a lumii exterioare nebănuite până atunci. Acele boale despre care un scriitor (pe care l-am citit undeva) spunea că dezvoltă inteligenţa. Dar dacă suferinţa din pricina unei femei „bine” seamănă cu tuberculoza, suferinţa din pricina unei femei vulgare are ceva din usturimea şi exasperarea unei furunculoze, a unei boale ruşinoase. E insuportabilă… Unii bărbaţi aflaţi în condiţii neprielnice, „pierzând începutul” şi nevoiţi să „marşeze” apoi, din lipsă de puncte de control, alţii, lipsiţi de atenţie critică (nu sunt prea mulţi şi nici dramele prea numeroase), cad victime unor asemenea iubite de roman mahalagesc.

  (Trebuie să punem în paranteză cazul foarte numeros al sinuciderilor femeieşti din dragoste, în cele mai numeroase împrejurări e vorba de complicaţii, ca sarcina, „nenorocirea” sau părăsirea după fugă, fără nici un adăpost material, care deşi sunt consecinţe ale iubirii, nu înseamnă totuşi că moartea a fost aleasă numai fiindcă sinucigaşa nu putea trai fără o anumită persoană, cum e în genere cazul bărbaţilor, sau al tinerilor care se sinucid împreună.)

  O femeie superioară „înţelege” suferinţa pe care o provoacă, e inflexibilă în cruzimea ei de refuz când crede că aşa trebuie, dar nu o vulgarizează, nu o trivializează prin scene de teatru bărbieresc… Bineînţeles că de multe ori, vrând să aline fără să se angajeze, ea complică totul, adânceşte rana, dar pune în toate acestea o stranie nobleţe pentru care victima îi e încă mai recunoscătoare, căci cunoaşte otrăvuri noi… Cine rezistă mult unui asemenea regim tot se vindecă însă. O asemenea femeie nu trimite un bărbat care cerşeşte un surâs, o clipă: „opt şi cu-a brânzei nouă”. Obicinuită să fie iubită, nu se laudă în tramvaie şi nu-l face pe eroul (?) căzut, să joace public, exasperându-i suferinţa, nu împinge, prin anularea oricărui răgaz de reparaţie,