pe un om năucit, la gesturi deznădăjduite, exasperate. Focul de revolver de la urmă nu e decât, în genere, un moment din seria ocărurilor dintre doi amanţi vulgari, a lăturilor zvârlite-n faţă, a feselor bătute-n public, a lui „mă-ta şi ta-tu, pricopsitule”.

  Anumite matroane, care au o singură servitoare, o maltratează în faţa musafirilor, ca să arate tuturor că sunt stăpâne… Cine are mulţi servitori în casă nu are nevoie să facă asta… Cine e mult iubită nu trivializează iubirea, nu îi dă publicitate cu orice preţ.

  Nu mi-a fost greu să aflu, chiar de a doua zi, cine a fost procurorul de serviciu care a făcut sumara anchetă asupra sinuciderii lui Ladima. După câteva cuvinte schimbate, am aflat, de altminteri, că e şi el tot un poet, care însă, mai prudent decât Ladima, a studiat şi dreptul. L-am rugat să-mi povestească amănunte şi mai ales ce crede despre cauza acestei sinucideri.

  — Îţi spun drept… Am rămas trăsnit când mi s-a telefonat ştirea… Eu îl socoteam drept unul dintre cei mai de seamă poeţi ai noştri, de la Eminescu încoace, deşi era aproape necunoscut marelui public. Asta a fost însă totdeauna soarta geniilor. Pe la prânz, servitoarea – locuia într-o curte lungă de pe 13 Septembrie – văzând că e uşa închisă, împotriva obiceiului, căci, spunea ea, nu închidea niciodată, a bătut în geam, a strigat şi cum asta era a doua zi, a chemat pe proprietăreasă… În sfârşit, când m-am dus eu, zăcea într-un pat îngust de tablă, cu capul căzut de pe perină pe umăr. Îşi trăsese un glonte în inimă, lipind ţeava. Piept şi înăbuşind cu pătura zgomotul… Nu s-a putut afla de unde şi-a procurat revolverul…

  De-abia mai puteam respira… Pe pereţii biroului (îl căutasem pe procuror acasă) erau tot felul de fotografii şi obiecte delicte. Cadavre fotografiate, în coşuri sau pe podea, aşa cum fuseseră descoperite, asasin pociţi rebegiţi parcă unii, fălcoşi, alţii priveau cu pasivitate, dintre jandarmi şi poliţişti. În cadrul acesta, comentariul morţii lui Ladima devenea insuportabil de adevărat şi real.

  — Credeţi că s-a sinucis din cauza mizeriei?

  — Fie că se sinucid sau nu, mizeria e mai totdeauna cauza adevărată a morţii poeţilor români, domnule Vasilescu. Cam toţi evoluează între spital şi ospiciu.

  Mă apăsa ca o mână grea ceva pe inimă.

  — Domnule procuror, credeţi că Ladima s-a sinucis într-adevăr pentru că nu mâncase de câteva zile?

  Cu capul aplecat într-o parte, ca să gândească parcă, probabil un tic, şi-a lărgit gura, puţin amară, cu un accent circonflex de mustaţă tunsă, într-un zâmbet greu.

  — De foame? Asta nu… În buzunarul hainei, în ziua sinuciderii, avea o mie de lei, în două hârtii de câte cinci sute. Nu e însă nevoie ca un om de patruzeci şi ceva de ani să îndure chiar foamea pentru ca să se spună că totuşi a murit din pricina mizeriei. Domnule Vasilescu, poetul Ladima s-a sinucis însă din cauza unei femei.

  Am încremenit, într-o privire întrebătoare. El, fără să se uite la mine, a mai aranjat puţin tocurile şi tamponul de pe masă şi pe urmă, limpede:

  — A lăsat pe masa lui cu cărţi o scrisoare adresată unei doamne.

  —?!

  — O femeie tânără şi elegantă, dacă vrei frumoasă, deşi mie nu mi se pare. Aştept mereu.

  — Pare-se că o iubea de ani de zile, cu un soi de deznădejde înăbuşită.

  — Se poate spune cine e această doamnă?

  — Desigur că pentru istoria literară nu va fi un secret. Am însă impresia că, din motive pe care nu le înţeleg, doamna aceasta n-a vrut să se dea publicităţii această întâmplare. Cel puţina şa am înţeles din exagerat de prefăcuta ei nedumerire. Avea aerul că nu ştie… Că nu pricepe absolut nimic.

  — Nu e o actriţă?

  — Nu… Nu… E cu totul altcineva… E proprietara unui magazin de mobile. Dacă îmi daţi cuvântul dumneavoastră că veţi păstra oarecare discreţie, deşi în definitiv doamna nu e măritată, vă pot spune şi numele. Într-un aviator secret şi secretar de legaţie cred că se poate avea încredere.

  — Aveţi cuvântul meu…

  — Doamna se numeşte Maria Mănescu şi e o proprietara unui magazin de mobile din Calea Victoriei…

  În craniul meu se mişcă spetezele unei mori de vânt.

  — Aveţi motive să credeţi că era o scrisoare de dragoste? Caută într-un sertar, scoate o cheie şi descuie cu ea alt sertar.

  — Când vă spun ce admiraţie am pentru geniul lui Ladima, vă închipuiţi că am avut şi dorinţa de a păstra măcar o copie fotografiată după scrisoarea în care-şi lămurea pricina hotărârii de a se sinucide.

  Mi-am copiat-o şi eu, năucit, cu o absenţă de histeric.

  Mă gândeam, doamnă, că această parafă a iubirii mele va mai putea fi amânată. Socoteam chiar că aşa cum dragostea mea s-a mişcat în apropierea dV. Ani de zile, neştiută, ca o felină domestică, va continua să se mişte ca o umbră vie, indefinit, de aci încolo. Să viu un ceas, două, pe zi în refugiul din fundul magazinului, să vă privesc, să vă ascult, reţinut, neînţeles, era pentru mine strict necesar, ca o gravă dietă sufletească. Pentru versurile mele, de ce nu v-aş spune azi? Această prezenţă a fost raţiunea şi însuşi procesul naşterii lor. Ce demon m-a îndemnat atunci spre răzvrătire, cine mi-a spus că am dreptul să pretind şi eu bucuria de a mângâia o mână subţire, iubită, că aş avea dreptul să cuprind nişte umeri care-mi sunt dragi, să solicit un zâmbet înduioşat numai pentru mine. Dacă din toamna aceasta am făcut atâtea încercări de a rupe lanţurile nevăzute care mă ţin în mizeria mea sufletească mai rău decât cele de fier, e că nu mai puteam, creştea în mine, străină de mine, o dorinţă mai de neînvins decât orice tărie. Nu m-aţi înţeles cu adevărat? Toate aceste strigăte mute, disperate, să nu fi fost într-adevăr